Suferim de o ipocrită şi la nimic folositoare pudoare atunci cînd, vorbind de împrejurările morţii cuiva, îi trecem sub tăcere cauzele decesului. Discreţia în privinţa etiologiei o punem pe seama respectului cuvenit celui dispărut. Ni se pare că, intrînd în amănuntele patologice ale sfîrşitului, am păcătui faţă de memoria răposatului, căci ne spunem că, de vreme ce tot a murit, măcar să nu-i umbrim amintirea cu comentarii necuviincioase. Cum s-ar spune, tăcerea noastră i-ar menaja imaginea postumă, şi pe deasupra ar reuşi să cearnă, din mănunchiul de însuşiri ale omului viu, numai pe cele bune, lăsînd deoparte detaliile stînjenitoare.
De aceea, cam tot ce ţine de sfîrşitul unui om - boli, agonie, împrejurări, incidente, ultimele cuvinte, masca mortuară, testament, fastul funerar şi locul înmormîntării - merită să aparţină universului macabru al angajaţilor de la pompele funebre, dar în nici un caz aerului decent al fiinţelor sănătoase. Cadrul funerar e respingător, dăunînd privirii înseninate cu care merită să-ţi aminteşti de cei morţi, iar a te interesa de cum anume au murit ei trădează un gust morbid. Vecinătatea sicrielor şi putoarea meselor de morgă te-ar coborî la treapta promiscuităţii funebre, iar demnitatea ţinutei de doliu ar fi pervertită de pofta vulgară de a scormoni în mizeria fiziologică a defunctului. De aceea, interogaţiile uzuale de tipul "De ce?", "Unde?", "Cum?" se cuvine să fie lăsate pe seama ziarelor şi a buletinelor de ştiri ce se pricep să speculeze sordidurile.
În realitate, în spatele exclamaţiilor compătimitoare ("Vai săracul, era un om bun!") şi a întrebărilor de complezenţă ("Şi s-a chinuit tare?"), se ascunde o nesăţioasă curiozitate: o dorinţă irepresibilă de a te hrăni cu informaţii sumbre. De aceea, puţine fenomene iscă o preocupare mai avidă ca cea privitoare la circumstanţele morţii cuiva. Felul
