Modul cum a fost primit primul roman al Mirelei Stănciulescu, Copilul de foc, apărut în primăvara anului 2007, ilustrează blazarea criticii noastre de azi. Romanul, foarte bine scris (ritm alert, observaţii psihologice subtile, fulguraţii de poezie, distanţă ironică faţă de proza vieţii de fiecare zi), îl aduce în prim-plan, printre alţii, pe Grigore Micu, un "erou al timpului nostru", lucrător obscur, cu ambiţii secrete, la o firmă de calculatoare şi martor incompetent, dar foarte sigur pe el, chiar dispreţuitor, al iubirii romantice trăite de Roxanda Calinderu şi Matei Visarion. Incapacitatea sa de a înţelege o mare dragoste generează comentarii de un comic irezistibil şi propagă, în acelaşi timp, o undă de tristeţe în conştiinţa cititorului, amintindu-i cât de străină este lumea contemporană de orice trăire metafizică. Un întreg studiu critic s-ar putea scrie numai despre norii prezenţi în Copilul de foc; evoluţia lor pe cer constituie un spectacol magnific, către care însă pământenii nu înalţă aproape niciodată privirea. Puţini dintre cunoscători - şi anume Dan. C. Mihăilescu, Tudorel Urian, Micaela Ghiţescu - au avut curiozitatea să citească acest cuceritor roman, să parcurgă ritualul narcotizării cu farmecul lui. Micaela Ghiţescu (eminentă traducătoare şi rafinată iubitoare de literatură bună) a scris tranşant:

"În contextul literaturii române de azi (mai ales al celei feminine), Mirela Stănciulescu este o rara avis. Romanul ei de debut, Copilul de foc, îl resimţim ca pe o platoşă, diafană, dar eficientă, împotriva vulgarităţii, brutalităţii, prozaismului, într-un cuvânt urâţeniei verbale şi fizice care ne agresează de pretutindeni şi tot timpul."

Cei mai mulţi comentatori au preferat să-şi vadă în continuare de-ale lor şi anume să scrie exclusiv despre aliaţii lor literari, despre conducătorii lor de doctorate, despre membrii unor jurii şi a