InsuŞi titlul cărţii lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, indică traiectoria critică urmată de către autor şi domeniul său de investigare. "Glacialitatea" ştiinţifică a evaluărilor lui fiind subînţeleasă. Ar fi deci o eroare să citim volumul în grila de aşteptări şi reprezentări cu care parcurgem o Istorie a literaturii autohtone. Dacă Istoria, sinteza lui Eugen Negrici, este Literatura română sub comunism şi ea are în vedere numai deceniile postbelice (acoperind un sfert din literatura noastră modernă), Iluziile literaturii române e un studiu transversal, secţionând toate epocile istorice. Punctul de perspectivă din care se efectuează secţionarea nu e nici cultural-acumulativ, ca la N. Iorga şi ceilalţi "vechişti", nici estetic-analogic şi retroproiectiv, ca la G. Călinescu. Autorul nu vrea aici să înserieze, să traseze o evoluţie, să marcheze o procesualitate. Nu construieşte, ci deconstruieşte.

Diferenţele importante care apar între opera de sinteză şi cea de faţă vin, mai întâi, din constatarea următoarei disparităţi. Creaţia istoriografică e, în mod obligatoriu, un produs coerent şi finalist. Însă istoria ca atare, urmărită pe pânza textului, nu este aşa. Ea e dimpotrivă accidentată, fracturată, pseudo-organică, având un caracter atipic dovedit de atâtea şi atâtea defazări, salturi, evoluţii vertiginoase şi compensatorii, sincronizări într-un regim "al urgenţelor şi rechiziţiilor de război". Critica pe care Eugen Negrici o aduce colegilor de breaslă are în vedere vectorul preponderent cultural pe care se înscriu şi, mai ales, modalităţile vizibile de escamotare ori cosmetizare a unor adevăruri neconvenabile. Într-o măsură decisivă, în cazul epocilor vechi, ei inventează din aproape nimic o literatură, pentru a "compensa" o istorie nenorocită şi a arăta că noi, care "de la Râm ne tragem", putem concura cu Occidentul prosper cultural. În Im