Născut la 24 mai 1920, în oraşul Feteşti, ca descendent al unor ardeleni transhumanţi stabiliţi în Bărăgan, sculptorul Ion Vlad ar fi împlinit anul acesta 87 de ani. În condiţii normale, posteritatea lui care a depăşit vîrsta indeciziilor şi a dubitaţiilor de tot felul trebuia să exercite o presiune din ce în ce mai puternică asupra spaţiului cultural românesc şi asupra ad­mi­nistraturilor acestuia, obligîndu-i să constate faptul că unul dintre cei mai importanţi sculptori români contemporani aşteaptă de aproape douăzeci de ani, pentru că înainte de 1990 nici nu se putea pune problema, să fie reintegrat în sistemul de valori căruia îi aparţine indiscutabil. Dar şi acum, ca şi în anii care au trecut atît de alert de la dispariţia sa biologică, memoria noastră pare neputincioasă, în prag de disoluţie, şi totul rămîne ca la început. Adică indiferent şi surd. O singură tresărire a avut loc, totuşi, prin anii '90 -'91, cînd se discuta primirea sa în Academie şi chiar i se pregătea o vizită acasă. Ataşatul nostru cultural de la Paris, cunoscutul prezentator al Cerbului de Aur de la Braşov, Andrei Magheru, îl informa profesionist pe ministrul de Externe - şi îi trimitea, spre ştiinţă, aceeaşi depeşă ministrului Culturii -, că o vizită a sculptorului în România nu ar fi oportună deoarece soţia sa este monarhistă ca opţiune morală şi membră a Partidului Republican Francez ca angajare politică, fapte care ar crea grave incompatibilităţi între Ion Vlad şi puterea de atunci, extrem de hibridă; pe trei sferturi emanată din cenuşa încă fierbinte a ceauşismului decapitat, iar pe un sfert plină de elanuri romantice şi de utopii juvenile. În aceste circumstanţe, marele nostru artist a rămas mai departe acolo, la Paris, unde se stabilise definitiv cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, adică în 1965, şi unde a şi murit la puţin timp după ce s-a constatat oficial că nu este apt pent