Dacă e de acceptat că vizualul - memorie a celor văzute - se poate substitui memoriei ca atare, atunci îngăduiţi-i pictorului să-şi asume aceasta cu predilecţie.
Şi, pentru că e vorba de figuri frapante ale secolului încheiat, mica listă le are în vedere doar pe cele ce au respirat, fie şi o secundă, acelaşi aer cu pictorul. Nu văzute, aşadar, pe ecrane - mici, mari - ci în acelaşi aer - respirabil, irespirabil - oricum într-o privilegiată şansă.
Pictorul recunoaşte că nu l-a văzut pe Mao, neiertîndu-şi, fireşte, neşansa ce l-ar fi plasat în galeria - fericită, nefericită - a martorilor oculari ai strigoiului cu ochi oblici.
A văzut însă altceva.
Era o seară senină, Iaşul fusese scos din endemica-i letargie şi mînat spre frumoasa lui gară veneţiană, marcată, vai, de urmările invaziei roşii, fiind ultima staţie la peronul căreia se opreau şinele late venind tocmai de la Moscova. Aşadar, piaţa din spatele gării gemea de lume, reflectoarele focalizau scena improvizată pe marile trepte din spate. Pe care urma să se arate... să se arate... Hruşciov. Vă daţi seama ce importanţă avea oprirea de cîteva minute a nou-instalatului Nikita, în drum spre Europa, via Bucureşti! Clipa infernului estic.
Şi Tito coborîse cîndva - de ce? - pe acelaşi peron. Via Moscova. Clipa infernului komintern.
Pictorul are notată vizita lui Ceauşescu la una din Bienalele de la Dalles. Somptuoasele săli, pline de lumea bună a Bucureştilor. Avînd-o în vedere, evident, şi pe cea cu epoleţi ascunşi. Lume bună şi ea. Bienalele arătau bine. Se dădea cezarului ce i se cuvenea, adică marea încăpere cu trepte din faţă, plină-ochi cu indigestele compoziţii - achiziţionate deja de tovarăşa Suzana - în care fiul iubit, împreună cu fiica iubită erau centrali. în rest, splendoarea simezelor pe care se puteau citi numele figurilor
