Vorbeam în numărul trecut despre o clasă de absolvenţi 2008 de la secţia de actorie a Facultăţii de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj Napoca. Clasa profesorului Miklos Bacs. O clasă norocoasă, un profesor meritoriu. Sigur că, dincolo de orice discuţie, există şi hazard în această întîlnire. Şi şansă, de ambele părţi. Şi ochiul teribil al profesorului care alege inspirat la admitere, atunci cînd selecţia conduce, implicit, şi la calitatea lucrului împreună ceva vreme. Contează, categoric, şi din ce poţi să alegi. Dar şi nasul profesorului. După părerea mea, o Gală a absolvenţilor ar trebui să pună în valoare, la urma urmelor, modalitatea de lucru a profesorului cu clasa sa. Pe ce a pus accentul în metoda domniei sale, cum i-a exploatat pe studenţi, cît de complex, cît de la zi este informaţia lor teatrală, cît de tare a fost stimulat apetitul pentru profesiune, pentru teatru, ce a scos din ei şi, nu în ultimul rînd, pe ce mizează el. Ce crede că ar putea să aibă potenţial. Care ar fi capetele de afiş. Toate acestea se pot depista din ce spectacole a pregătit profesorul cu ei pentru finalul studiilor, cum au fost alese textele ca să-i servească cît mai bine pe tineri, cum au fost făcute distribuţiile şi care sînt aşii din mînecă. Misiune deloc simplă. La testul acesta, esenţial pentru vocaţia unui profesor la tipul acesta de studii, trec prea puţini. Paradoxal, nu, dacă privim tabloul teatral din punct de vedere pedagogic. Şcolile de teatru s-au înmulţit nejustificat de mult. Ar trebui enumerate oraşele unde nu sînt facultăţi de teatru ca să isprăvim mai iute. Din punctul meu de vedere, două sînt întrebările cheie, avînd în vedere degradarea alarmantă a acestui tip de învăţămînt universitar, adesea invocată în analizele performanţelor dintr-un spectacol sau altul. Nu înţelegem ce spun, cum rostesc, ei nu ştiu cine sînt şi ce joacă.