Ideea acestor relecturi autocritice mi-a fost dată de Umberto Saba care, spre vârsta de 50 de ani, şi-a consacrat un foarte util şi respectabil studiu, Storia e cronistoria del Canzoniere, semnându-l Giuseppe Carimandrei. E un text în genul recenziilor şi cronicilor scrise de Marcel Proust despre propriile scrieri şi apărute în presă sub diverse pseudonime... Cum e vorba de doi clasici ai secolului XX, cei care ar îndrăzni să "cârtească" şi-ar pierde timpul. Limitându-mă la poetul din Trieste, precizez că imaginea pe care o dă el despre propria creaţie este cumpătată, perfect asemănătoare cu cea pe care istoria literară o va şi păstra despre el.
Saba nu îşi laudă producţia, el dă un fel de cronologie a ei, văzută parcă din exterior, cu "povestiri" despre naşterea poemelor şi a ciclurilor, citând pasaje din alţi critici, replici, fraze de scrisori primite. În marea ediţie de la Mondadori (din 1988: peste 1230 pagini pe foiţă de biblie; eu m-am servit de ediţia a noua, din 2004, în alcătuirea unei largi selecţii bilingve, pentru colecţia Gemini a Editurii Paralela 45), Storia e cronistoria... este reprodusă în întregime; iar parcurgerea multor comentarii critice şi istorii literare demonstrează cât de mult serveşte ea la înţelegerea vieţii şi creaţiei autorului.
Anevoioasă îmi apare, retrospectiv, desprinderea mea din ţărmul "ferice" al comunismului, cum mă aflam deja în contratimp cu cei care se arătau dornici să-l atingă ("corăbii noi, corăbii noi, corăbii noi...")! De fapt, mă aflam în contradicţie şi cu propria-mi existenţă: intrasem în martie 1962 ca redactor la ditamai organul central al PCR, "Scânteia" (în pofida unor iritări ale serviciului de cadre: eram fiul unui fost - şi vremelnic - jandarm!). Ruptura cu un loc de muncă pentru care mulţi tineri ambiţioşi mă invidiau (pe când eu visam să intru în redacţia "Gazetei literare", alături
