In continuarea discuţiei de săptămîna trecută, mă voi opri asupra unui cuvînt-cheie din argoul militar, folosit chiar în titlul volumului coordonat de Radu Paraschivescu: Răcani, pifani şi veterani. Cum ne-am petrecut armata (Humanitas, 2008). Pifan (cu sensul "infanterist") şi mai rarul pifă ("infanterie") apar în lista de cuvinte a dicţionarelor noastre curente. Li se adăugă uneori (de exemplu, în Dicţionarul limbii române - DLR şi în Micul dicţionar academic - MDA) derivatele pifănie "infanterie" şi pifist "infanterist", care nu par să mai circule astăzi. Substantivul pifan, atestat din anii '20, utilizat de la început cu valoare ironică şi depreciativă, a fost discutat şi de Iorgu Iordan, într-un articol din 1937 şi în Limba română actuală. O gramatică a "greşelilor" (1946); pifă a fost menţionat de Valentin Gr. Chelaru, în articolul "Din limbajul mahalalelor" (1937). În dicţionare (DEX, DLR, MDA etc.), pifan este prezentat ca derivat cu ajutorul sufixului -an din pifă, termen la originea căruia ar sta germanul Pfiff ("infanterist"); alte ipoteze au invocat o posibilă origine rusă sau onomatopeică. În vechea sa monografie (din 1938) despre argoul românesc, Al. V. Dobrescu indicase totuşi o sursă mult mai credibilă: termenul francez biffin "infanterist". Diferenţa de grafie nu trebuie să mire: cuvîntul a fost desigur împrumutat pe cale orală, între soldaţi - probabil în primul război mondial, cînd au existat contacte directe nu numai cu germanii (inamici), ci şi cu francezii (aliaţi). Or, în pronunţare, biffin este, cu nazalitatea sa finală, foarte aproape de pifan; iar oscilaţia între consoanele p şi b (surdă / sonoră) este foarte posibilă într-o transmitere pe cale orală. Mi se pare că o dovadă indirectă a acestei oscilaţii o oferă chiar cuvîntul biban: acesta ar putea reprezenta o modificare, prin remotivare (etimologie populară) a unui posibil *bifan. Substant