Ce distinge într-o clipă filmele lui Gus Van Sant este ceea ce definea ca un modus vivendi Salvador Dali citind lumea în textura ei intimă, dincolo de aparenţe, cu lentila critică cea mai potrivită: paranoia critică. Lumea a devenit într-un fel "paranoică", iar percepţia ei solicită un corectiv necesar, pentru lucrurile care nu au fost totdeauna acolo, care ne-au scăpat şi care nu încetează să danseze miraculos într-o lume cotidiană paralelă. Ca şi în Elephant (2003), filmul cîştigător al unui Palme d'Or şi al Premiului pentru Cel mai Bun Regizor la Cannes, film realizat după romanul lui Blake Nelson, interesul regizorului se focalizează tot asupra inefabilelor adolescenţei. Ultimul film al regizorului care a putut fi văzut pentru prima oară în România la TIFF 2008 la Cluj, este impregnat cu aceeaşi poezie a unei sensibilităţi aproape maladive, cu acelaşi difuz imponderabil al stărilor tranziente, cu aceeaşi stranie delocalizare pe care o induc personajele. Pentru Van Sant, efectul amplificării detaliului nu înseamnă mai multă claritate - aşa cum în noul roman francez insistenţa cu care este descris un obiect, o cameră ni le face mai străine ca niciodată -, ci dimpotrivă transmite un bizar sentiment de alienare, care se transformă printr-o modulare ce constituie o altă marcă a filmelor regizorului într-un efect psihedelic, de suprarealitate sau hiperealitate, deosebită de suprarealismul estetic unde efectul era scontat, căutat. Ce ştim despre adolescenţii lui Gus Van Sant? Totul, adică nimic. Le putem supraveghea gesturile, atitudinile, îi auzim vorbind şi, pe măsură ce filmul feliei lor de viaţă se derulează, simţim cum ceva ne scapă, cum alunecăm pe lîngă ceva esenţial pe care nu reuşim să-l definim, iar senzaţia de vis cu ochii deschişi se accentuează. Există un loc care-i defineşte pe protagonişti, cel pe care adolescentul friabil, solitar îl transcrie pe caiet,