Despărţit de arhaizantul "-ţiune", contribuţie e sloganul modernităţii. De la contribuţiile în bani, pentru construirea sau renovarea vreunui edificiu, la contribuţia care scoate din anonimat omul şi opera, fie ea literară, civică, politică, ecourile lui "bine e să ştii la moarte că o dungă laşi, un nume" umplu vremea dintre fanarioţi şi postmoderni. Între aceste mari extreme, pariuri cîteodată pe clipă, altădată pe viaţă, răfuindu-se, dincolo de ele, cu epoca, încap nişte contribuţii mai uzuale, a căror tradiţie se păstrează pînă azi: la volume colective, la periodice de orice fel. Nu fără ambiţia de-a intra în istoria mare, cu obolul mic al tuturor.

Ambiţie care încearcă, de foarte tînără, şi Societatea Scriitorilor Români, condusă, prin 1911-1912, de Gârleanu. Mijloacele nu sînt, de bună seamă, la înălţimea viziunii (ca ieri, ca astăzi, ca totdeauna), aşa că începutul, nu lipsit de frumuseţe, e-un almanah tîrziu al anului 1912, apărut la Editura Revistei "Flacăra". Dintr-o precuvîntare neiscălită, care-l pune pe preşedinte alături nu doar de semnatari, ci şi, arghezian avant la lettre, "în priveliştea marilor morţi", Kogălniceanu, Asachi, Heliade Rădulescu, aflăm regrete şi promisiuni. Regrete că nu toată lumea a participat, că unii au tărăgănat, că nume dragi lipsesc. Promisiuni că în viitor (care nu va acoperi decît anul 1913) lucrurile se vor rîndui la vreme.

Sub o foiţă semitransparentă, din cele care acoperă pagini de album, autograful şi fotografia unei Carmen Sylva din 1908, profil de regină în iarnă. Două scrieri ale ei, Cântareţul şi Praznicul moliilor, deschid balul. O strofă ocazională, nu afară, însă, din temele şi sonorităţile marii poezii, recomandă, cu cerneluri triste, manifestul anual pentru luare în seamă: "Aşa prin lume trece neştiut,/ Cu răni deschise, bardul, sub dispreţul/ Întregii lumi, flămînd, îndură'ngheţul,/ M