"Cel cAruia nu-i spui dumneata" - este una din definiţiile cele mai simple pe care Arghezi le dă divinităţii. Şi nu în poezie, ci într-un banal careu de cuvinte încrucişate: probabil pentru că Dumnezeu trebuie căutat şi poate fi găsit pretutindeni, fie şi la un colţ de careu, notat cu 51 orizontal. M-a surprins întotdeauna să-l descopăr pe misticul Arghezi în absolut tot ce scrie, pamflet, poezie erotică, blestem, bilet de papagal, pagină de corespondenţă, deşi şcoala l-a impus ca pe un răzvrătit numai pe jumătate credincios. În atât de concisa definiţie argheziană strecurată în locul cel mai profan cu putinţă - dar pentru mistic nu există locuri profane - se află o întreagă teorie a rugăciunii. A te ruga înseamnă a crea un dialog lipsit de artificii. Eu şi tu intră în comunicare directă, inima este dezvelită complet, iar cele două entităţi tind spre comuniune, spre unio mystica, spre pierdere unul în celălalt, asemenea picăturii de vin din apă sau a picăturii de ceară topită în flacără.

Rugăciunea misticului este un act de maximă intimitate şi nu întâmplător poezia mistică seamănă cu poezia erotică, atât în substanţă, cât şi în retorică, în ton şi în imagini. Cel care se roagă, asemenea celui care iubeşte, are o reprezentare foarte personală a celuilalt, a lui tu. Altfel spus, fiecare cu Dumnezeul sau zeii lui. Fiecare cu Dumnezeul sau zeii pe care îi merită şi cu dragostea pe care o vrea. Până şi cei "fără nici un Dumnezeu" au unul, măcar pentru clipele când sunt la ananghie, măcar ca absenţă, ca negare. Şi oricine foloseşte, pe lângă, să spunem, repertoriul obligatoriu de rugăciuni, unul foarte personal, mereu în schimbare în funcţie de împrejurările vieţii. Există un fel de consfinţire biblică a intimităţii rugăciunii, a simplităţii şi limpezimii ei: "Ci tu când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns;