Nu sunt acum decât cinci la număr poemele de care dispun pentru a convinge, a încerca iarăşi să conving cititorul atent la talentul unei debutante, pe numele ei Simona Dăncilă. Pe fondul unui întreg manuscris, acum ceva timp, îi făceam aici cu convingere şi bucurie colegială o prezentare, cu fotografie, cu tot ce trebuie. Nu poeta are vreo vină, ci ea are meritul perseverenţei bune. Căci necâştigând un concurs de carte de debut, a scris în continuare cu o seriozitate matură uimitoare. Cu opera ei se va înscrie, pot să jur cu mâna pe inimă, în rândul celor mai glorioase tinere pe care publicându-le în rama acestei modeste rubrici, n-am greşit. Amintiţi-vă, de pildă, de Andra Rotaru, de Aida Hancer, de Ofelia Prodan. în acest context puternic al învingătoarelor şi temerarelor, o aşez cu stimă şi bucurie şi pe Simona Dăncilă. (C. B.)

Simona Dăncilă

Conservare

Mă păstrez pentru ceea ce nu va fi niciodată: altarul ăsta e un titanic pe care zeul mi-l scufundă în memorie, în verdele inconştient al uitării. Rudele mele de apă au pornit împotriva oglinzii-cearcănele se-adâncesc ca două bărci de piele vânătă ce poartă ochii grei înapoi, în magma purpurie din care vor ieşi, răcindu-se, toate lucrurile de care am nevoie în veşnicie: o baterie, un sfârşit şi-un început cu mânere de argint, o poză cu tine din care să te scot când o să simt că nu mai pot, o maşină de tocat secunde, un indicator spre niciunde... Nu trebuie să suni atâta la sonerie, ceva în mine aproape că învie, trandafiri şi crini aruncaţi pe pat fac din tine, acum, un bărbat. O să discutăm mai târziu; în cubul ăsta de tămâie nimic nu pare-adevărat: m-ai părăsit sau poate, dragă, noi încă nu ne-am cununat? M-ai rupt din marea nemişcare sau tocmai m-ai înmormântat? Refluxul asta de candoare e un regret nevinovat sau o tardivă consolare fiindcă făcusem un păcat? Ştiai că sunt de catifea