Intr-un prezent in care realitatea intrece deseori fictiunea prin intensitate, spectaculos si tragedie, cateva nume grele de la Hollywood (printre care Akiva Goldsman, Michael Mann, James Lassiter si Jonathan Mostow, alaturi de Will Smith, protagonistul acestui Hancock) s-au gandit probabil ca lumea s-a cam saturat de povesti roz, in care supereroii cu superputeri salveaza cu zambetul pe buze planeta de cele mai mari catastrofe. Asa ca s-au apucat sa produca un film al carui personaj principal ii ia in raspar pe toti supereroii care s-au perindat mai devreme sau mai tarziu pe ecrane, cu principiile, romantismul, loialitatea, eficienta, politetea si manierismul lor. Iata-l, asadar, pe Hancock, un tip care se trezeste dotat cu puteri supraomenesti dupa ce e ranit la cap incercand sa salveze pe cineva.

In prima parte a filmului poantele chiar functioneaza, pentru ca acest nonerou mizantrop, care-i salveaza pe unii, iar pe de alta parte distruge neglijent cladirile, trenurile, copacii si cam tot ce-i mai sta in cale prin Los Angeles, acest Hancock care bea, sta singur si refuza sa-si deschida sufletul in fata cuiva captiveaza si intriga. In scena cea mai reusita a filmului (jaful unei banci) sunt ironizate cu umor atat aparitiile tipice ale supereroilor - muzica sacadata, deplasarea cu viteze supersonice, costumul mulat, strigatele de uimire si aplauzele multimii, cooperarea cu politistii neajutorati -, cat si corectitudinea politica. Ajuns la locul faptei, Hancock ii explica politistei ranite pe care trebuie sa o salveze de sub tirul spargatorilor ca ii va incalca spatiul personal si ca o va atinge, dar fara conotatii sexuale, apoi ii reteaza sefului spargatorilor pofta de negocieri paranoice, dovedindu-se deloc principial si mustind de umor. De pe la jumatatea filmului insa, de cand intervin directorul de PR caruia Hancock ii salveaza viata si sotia lui, totu