Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stins în această săptămână jarul iscat de ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, care s-a împărtăşit la o slujbă greco-catolică, şi de PS Sofronie, Episcopul Oradei, cel care a slujit împreună cu un părinte greco-catolic sfinţirea Aghiazmei Mari. Autoritatea bisericească a dat un răspuns temperat vigilenţilor apărători ai tradiţiei ortodoxe, de la Moscova, până la Muntele Athos, dar şi celor de acasă (unii dintre ei îşi amintiseră, brusc, că ÎPS Nicolae a fost agent secret şi informator al Securităţii), mărginindu-se să dezaprobe gesturile necanonice ale celor doi ierarhi şi să ia act de regretul şi pocăinţa acestora. Un răspuns nu atât pentru viitorul de unitate creştină, cât în spiritul zilelor noastre, mai calme, da, decât acelea din precedenta şi precara experienţă democratică a României: un interbelic scurt, agitat, legionar sau carlist, într-o Europă cu fitilul aprins. E drept că la adăpostul Bisericii e loc pentru toată lumea, că oamenii ei îi omagiază, de exemplu, şi pe părintele Miron Cristea, şi pe Nichifor Crainic, cel ce spunea: „Să nu uităm că asasinarea lui Corneliu Codreanu a fost prezidată de primul ministru Miron Cristea, din nenorocire Patriarh al României“. Un poet care avea fonduri secrete la dispoziţie pe când era ministru al propagandei şi care izbutise să introducă două ore săptămânale în programul radioului: a Italiei şi a Germaniei (fasciste). Cel care a semnat dictatul de la Viena, dar „Vina o poartă exclusiv politica democratică a României (…). Sentinţa de la Viena e corolarul funest al acestei stupide şi criminale politici democratice“, după cum nota într-una din cărţile sale. Un susţinător al său şi un apologet al mişcării legionare, când i-am amintit, pe holul Mitropoliei, că printre nicadori era şi un student la Teologie, mi-a răspuns: „Câţi sfinţi nu au făcut crime?“. Europa arată altfel astă