Marfarul de pe linia doi
M-am tot gandit sa va scriu, dar ca sa pot sa o fac, a fost nevoie sa inteleg mai intai de ce povestea noastra nu poate avea un final fericit. Nopti intregi am stat treaza, vorbind de una singura, in gand. As fi vrut sa-mi urlu suferinta, dar nici un sunet n-a iesit de pe buzele mele. A durat mult pana cand, in sfarsit, am inteles adevarul: exista sentimente mai puternice decat iubirea. Greu de crezut, dar adevarat. Am verificat lucrul asta pe pielea mea... Pe Andrei l-am vazut prima data acum trei ani. Am inteles pe loc ca este cel pe care il asteptasem intotdeauna. Un barbat inalt, tacut, cu ochii caprui. Tatal a doua fiice incantatoare. Eram si eu casatorita pe atunci, mama a doi baieti minunati si sotie a unui om care nu mai facea un secret din faptul ca avea o iubita. El era medic, ea asistenta in acelasi spital. Totusi, nu ma gandisem inca la despartire, caci e greu sa pui capat unui mariaj de cincisprezece ani. Asta, pana in clipa cand l-am intalnit pe Andrei.
Copiii nostri invatau in aceeasi clasa. Ne vedeam din cand in cand, la sedintele cu parintii si la serbarile scolare. Ne vedeam si stateam de vorba pe fuga. Dar privirea lui ma facea sa cred ca ma place: patrunzatoare, fierbinte, magnetica. Simteam, pur si simplu, ca mi se inmoaie picioarele. La un moment dat, nu ne-am mai putut impotrivi. Dorinta de-a ne vedea, de-a vorbi, de a fi impreuna devenise irezistibila. Poate ca tot ce voiam era sa ne abandonam inca o data sentimentului coplesitor al unei iubiri adevarate si vii, eliberata de rutina cotidiana.
Am inceput sa ne intalnim. Prin restaurante dosnice, prin hoteluri, in locuinta fratelui meu care era plecat in strainatate. Intram intr-o sala de cinema, ne asezam in ultimul rand si ne sarutam patimas, pe intuneric, ca in anii adolescentei. Incepusem sa ne facem si planuri. Voiam sa mai avem doi copii impre
