Pe zi ce trece, social-democraţii se afundă tot mai tare în trecut.

Timpul pare a fi trecut degeaba peste PSD. După patru ani în care social-democraţii s-au încordat a reformă, dar au sfârşit în ciorovăieli pe funcţii, în partid nu s-a schimbat nimic. Deşi PSD este partidul în care s-a vorbit cel mai mult de schimbare, reformă şi modernizare, oferta politico-electorală este cea din 2004. Aceleaşi figuri prăfuite, mai cărunte, mai ridate, mai cocoşate de dosare şi mai acrite conduc partidul. Pentru Cotroceni, propunerea este acelaşi Adrian Năstase, puţin mai bogat datorită milionului de la mătuşa Tamara, dar mai nervos din cauza drumurilor la DNA.

Mircea Geoană a rămas consecvent propriului vis: Palatul Victoria. Deasupra acestui tandem reînviat tronează tătucul Iliescu: un bătrânel care picoteşte în interminabilele şedinţe de partid şi se trezeşte înfierând „fripturismul“ şi „infatuarea“ „barosanilor locali“ care visează la mălaiul ministerelor. La butoanele campaniei electorale: acelaşi Miron Mitrea. Şef peste combinaţii cu alte partide: veşnicul Viorel Hrebenciuc. Până şi nea Miki Şpagă a rămas responsabil de reacţia rapidă. La vitrină, aceleaşi bibelouri: Cristian Diaconescu, Titus Corlăţean, Victor Ponta. Toată această pleiadă este garnisită din belşug cu baroni locali proaspăt resuscitaţi prin vot uninominal.

Vorba lui Iliescu, citat de Geoană: săracii sunt mai săraci, iar bogaţii sunt mai bogaţi. Dacă nu s-ar fi produs câteva decese, ai fi crezut că PSD nu se supune legilor naturii.

Când săracii sărăciţi erau plânşi, bogaţii din PSD, deveniţi mai bogaţi, îşi numărau în minte milioanele făcute în opoziţie. Se vedeau atât de aproape de scaunele de miniştri de parcă ar fi atins bugetul României cu mâna. În generozitatea lor, au ridicat la pătrat promisiunile electorale din 2004. Astfel, sutele de kilometri de autos