Pentru istoria sportului, maratonul meu nu înseamnă nimic, dar pentru mine înseamnă foarte mult. Un tip care avea 100 de kilograme în urmă cu un an şi jumătate a reuşit să aibă două
Pentru istoria sportului, maratonul meu nu înseamnă nimic, dar pentru mine înseamnă foarte mult. Un tip care avea 100 de kilograme în urmă cu un an şi jumătate a reuşit să aibă două medalii de alergător agăţate pe peretele din holul apartamentului
În sfârşit mi-am făcut curaj să scriu despre ce s-a întâmplat la maratonul de la Stockholm. Am alergat această cursă în urmă cu o lună şi două săptămâni, mai exact pe 31 mai. A fost cel mai chinuitor lucru pe care l-am făcut în viaţa mea.
Pornisem cu gândul să parcurg distanţa de 42,195 de kilometri în 3 ore şi 20 de minute. Acest timp m-ar fi ajutat să mă calific pentru maratonul de la Boston, cea mai prestigioasă cursă din lume. Din păcate, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu aceea din târg şi am terminat în 4 ore şi 9 minute, locul 4.011 din 18.000 de participanţi.
Stockholm a fost al doilea maraton la care am participat. Primul a fost la Budapesta în data de 31 septembrie 2007, unde am terminat în 4 ore şi 6 minute. M-am antrenat mai mult şi mai bine pentru a doua cursă, dar, din păcate, cu două luni înainte de start m-am accidentat.
Am făcut o întindere la ligamentele genunchiului de la piciorul drept. Din acel moment nu am mai reuşit să progresez. M-am vindecat, cât de cât, până la data startului, dar maratonul e o operaţiune extrem de complicată.
Cursa de la Stockholm a început la ora două după-amiaza, în cea mai călduroasă zi a anului. La nivelul solului erau peste 30 de grade Celsius. Iar în Scandinavia, umiditatea e la ea acasă. Combinaţia de temperatură ridicată şi vapori de apă transformă alergarea în ceva năucitor. Efectiv, după 20 de kilometri simţeam cum ţâşneşte apa din mine.
