Pentru ca am avut cateva zile teribile, m-am gandit la faptul ca felul in care vad eu lumea (ca sa-l parafrazez pe Einstein) este un precipitat al multor reprezentari pe lan­ga si prin care trec si ca, la moartea fiecarui om, se in­­groapa, in acelasi timp cu mortul, si interpretarea unei lumi. Lumea ca inteles seamana cu o figura de pe malul marii: stearsa de valuri si refacuta, ea se modifica im­per­cep­tibil la fiecare nou desen. Diferentele devin evidente abia mai tarziu. Probabil ca putini oameni isi lasa propria idee de lume intr-un provizorat nesfarsit, gata mereu de rectificari si ajustari. In general, varsta si experienta isto­ri­ca te indeamna sa inchizi reprezentarea, sa o trans­formi intr-un obiect pe care-l bagi in buzunar si pe care-l scoti cand ai nevoie de orientare, ca pe o busola. Numai ca pana si Polul Nord isi schimba mereu locul, fapt in ge­ne­ral insuportabil pentru nevoia noastra de certitudine. Daca desenul din nisip se modifica mereu, ramane con­stant un fel de-a desena, gestul care naste figura si care o transforma intr-o expresie de sine, de evaluat in cadrul unei perceptii "estetice". Am citit, in ultima vreme, trei texte despre - implicit sau explicit - relatia dintre estetic si etic (politic) sau, in alti termeni, dintre estetica si putere. Primul este eseul lui Gabriel Liiceanu, intins pe doua pagini din Cotidianul din 12 mai, Din nou despre lichele. Exclud contextul co­mercial in care apare el, vizez doar textul. Gabriel Lii­cea­nu face aici o mica genealogie a lichelei "mele", dupa ce defineste licheaua eterna, atemporala, anisto­ri­ca, la fel ca avarul lui Molière, dar si "licheaua mea", cea nasita de comunism: "In schimb, «licheaua mea», spre deosebire de licheaua eterna, reprezinta o epo­ca si, confiscand puterea, iese din cotidian si se or­ganizeaza ca urgie planetara. Pentru ca raul facut semenilor de dragul binelui propriu se in