O contribuţie românească la teoria şi practica fotbalului
M-am gîndit mai bine - spune Giani Kiriţă după cinci ani de campionat otoman - prefer să rămîn în Turcia, decît să mă înjure suporterii la prima greşeală, ca pe Năstase.
Tot de frica golanilor din tribune, nici Contra nu mai are chef să joace acasă. Nu-s deloc puţini stranierii, care au dat de gustul unui public decent şi vor să-şi încheie cariera jucînd pentru acest public. Cunosc un compatriot care, după cinci ani de slujbă bine plătită la Vancouver, la o bancă, a revenit în cartierul chinezesc din Toronto, de unde plecase, cu sentimentul c-a recucerit Raiul. La Vancouver - mi-a spus el cu aerul omului care înţelege că i se întîmplă ceva ciudat, dar nu pricepe ce, - era prea multă curăţenie. Acolo nu există praf şi noroi. Totuşi, oamenii îşi schimbă cămaşa în fiecare zi. Asta mă înnebunea, de ce trebuie să-ţi schimbi cămaşa, dacă e curată? Domnule, de atîta igienă poţi să te ţicneşti!
Te poţi ţicni, aşadar, şi de prea mult bine. Giani Kiriţă e un băiat de toată stima. Spunînd că-i e frică de tribune, el zice de fapt că nu-i mai e frică de ele. Tribunele turceşti nu-s, oricum ai privi chestiunea, o şcoală pentru pudici. Dar cel puţin sunt pline. Un al doilea avantaj pentru un român care evoluează în Turcia, e că nu-i obligat să priceapă cum e înjurat. Există şi un al treilea motiv de azil moral la Ankaragucu sau Bursaspor. Golănia e sancţionată drastic. Jandarmul turc îi face educaţia golanului pe loc, nu stă la mîna tribunalului. Dacă un fan l-a nenorocit pe un jandarm, aşa cum au făcut golanii din Cluj - halal club universitar! - nu ajunge întreg la proces. Nu dă interviuri, ca la noi, şi nu se hlizeşte la camere din maşina poliţiei.
Am discutat cu un poliţist tunisian despre modul în care a procedat la ei poliţia, astfel încît să n-ai nicio probl
