Nu îmi trebuie să citesc o statistică internaţională pentru a afla că jumătate dintre adolescenţii români nu ştiu să citească. Sunt profesor la Universitatea din Bucureşti de vreo 13 ani şi constat că toate promoţiile care ajung studenţi pe băncile facultăţii au mari dificultăţi la citit şi scris, că nu se descurcă bine cu toate literele alfabetului şi că nivelul de instrucţie cu care vin din licee este cât se poate de precar. Bacalaureatul din acest an a descoperit un fapt arhicunoscut. Că examenele sunt un prilej de ciupeală din partea profesorilor, a preşedinţilor de comisii veniţi de la centru, un prilej pentru diferite autorităţi locale să dea drumul unei mascarade, cu chefuleţe, cadouri, conversaţii galante. Este un joc vechi, moştenit din anii ante ’89, şi împotriva căruia nu s-a făcut nimic. Ba, mai mult, tinerii profesori au preluat de la cei bătrâni metehnele. Dar răul mare e în altă parte. Se ajunge aici pentru că înăuntrul sistemului e mult putregai. Problema nu este că un profesor primeşte un plic cu bani, lucru impardonabil şi el, ci că elevii sunt total nepregătiţi. Şi dacă sunt nepregătiţi şi vor să îşi ia bacalaureatul, se recurge la mituirea profesorului. Ne ameţim cu apă rece când spunem că avem copii care merg la olimpiade de matematică etc. Olimpiadele sunt false competiţii, în sensul că nu spun nimic despre nivelul de învăţământ al ţării respective. Iar candidaţii noştri merituoşi sunt îndopaţi ca un lot de box cu luni înainte cu antrenor, profesori, program special de pregătire. Când avem asemenea performanţe, nu trebuie să credem că aşa ar fi sistemul de învăţământ, ci că avem nişte excepţii care nu au nici o legătură cu ce se întâmplă în realitate. Iar realitatea este că avem absolvenţi de bacalaureat şi chiar studenţi care nu ştiu să scrie şi să citească. Avem absolvenţi care nu au citit o carte şi se exprimă greu dincolo de 80 de cuvinte. D