- "De Nastase / nici nu-mi pase, / de Nichita,/ nici atita!". Brusc, s-a facut liniste. Secretara a incremenit, cu mina pe telefon. Lui Nastase, de pe perete, ii inghetase zimbetul. Era pentru prima data, dupa '89, cind patrundeam in sediul unui partid. Aveam audienta la senator, pentru o problema ce nu suporta aminare. Pe senator il cunosteam binisor, din lumea cealalta, asa incit banuiam ca n-o sa ma refuze. In anticamera mai erau inca vreo zece persoane - unele cunoscute - venite, ca si mine, pentru cestiuni arzatoare... Am intrebat secretara, o doamna foarte amabila: - Cine e ultimul pe lista? Aflind cine, am identificat persoana si m-am scufundat intr-un fotoliu, inarmindu-ma cu rabdare. Fara tutun, fumatul fiind, de pe-atunci, interzis. Rotindu-mi privirea prin sala, am descoperit, uluit, pe pereti, fotografiile clasicilor partidului aflat la guvernare. Din una ma privea ultimul pe lista, din cealalta - ultimul instalat in fotoliul de prim-ministru. Amindoi imi erau simpatici, de-a lungul anilor ii portretizasem de mai mare dragul, chiar in aceasta pagina. Dar, recunosc, nu ma asteptasem sa-i vad acolo, aproape in marime naturala, cocotati de pereti. Credeam, in naivitatea mea, ca epoca de aur, a cultului personulitatii de partid si de stat, apusese definitiv. Ma inselasem, desigur. Fotografiile erau astfel dispuse, incit te priveau drept in fata, cu nonsalanta. Dupa un timp, nemaiputind suporta aceasta intimitate, mi-am schimbat locul, nedumerindu-l pe amicul cu care tocmai incropisem o mica birfa soptita despre personajele de pe pereti. Dar privirea lor ma urmarea si acolo, cei doi pareau ubicui si inevitabili. Asa incit am revenit pe locul initial, spre amuzamentul amicului. Audienta mergea snur, oamenii respectau ordinea stabilita si, dupa citeva persoane, imi venea rindul. Atunci a intrat in sala dl. Nichita. - Numai un minut!, a cerut dumnealui ingaduinta