De la Allan Bloom citire: „Cînd aveam 15 ani, am văzut pentru prima dată Universitatea din Chicago şi am simţit oarecum că îmi descoperisem viaţa. Nu mai văzusem pînă atunci – sau cel puţin nu remarcasem – clădiri destinate evident unui scop mai înalt, nu necesităţii sau utilităţii, nu doar pentru a adăposti sau a produce ori a face comerţ cu ceva, ci unui lucru care să fie un scop în sine“, scrie Allan Bloom în The Closing of the American Mind. Ideea aceasta, care dă tonul unei lungi obervaţii, va fi susţinută de tînărul Bloom în jurul anului 1945, atunci cînd acesta avea doar 15 ani. Cele enunţate vor fi într-o oarecare antiteză cu starea de fapt a anilor ’80. Peste 40 de ani, în anul 1987, atunci cînd faimoasa carte va deveni cunoscută cititorilor, Bloom va purcede la o critică a educaţiei universitare americane. Termenii realităţii de la sfîrşitul anilor ’80 se opuneau aproape în totalitate trăirilor sale elegante, din anii adolescenţei. Nimeni nu mai privea cu atîta grandoare către Învăţare. Realitatea, atît cea americană, cît şi cea europeană, va fi cuprinsă de un soi de ignoranţă, care, fără a fi lipsită de substanţă, nu prea mai avea de-a face cu marile Spirite, Locuri, Idei. „Universităţile europene acţionau în trecut ca un soi de conştiinţă intelectuală a noastră. Odată ce ele au decăzut, am rămas pe cont propriu“, conchide Bloom. Ideea decadenţei occidentale nu este nici nouă, nici surprinzătoare. Cel puţin nu pentru aceia care au încetat a privi Vestul în imaginea unei rochii mistificatoare şi care au înţeles că achiziţiile modernităţii sale nu provin dintr-o perfecţiune apriorică a spiritului şi a minţii, ci din contră, din calitatea oamenilor, din puterea de a construi, luînd mereu în calcul imperfecţiunea umană. Pe scurt, Occidentul nu este acum „perfect“ nu pentru că s-a construit pe modelul unei Utopii, ci, din contră, pentru că a ştiut să se