În mass-media din România temele educaţiei apar cu violenţa unor tsunami: umplu ecranele şi paginile gazetelor cu mîl şi sfărîmături, apoi se retrag rapid în uitare. Aşa se va întîmpla, probabil, şi cu puseul de mînie stîrnit de bacalaureatul din vara aceasta. Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, din care fac parte, a lansat un apel la dezbatere publică privind examenul de bacalaureat. Dacă însă „dezbatere publică“ înseamnă aiuritorul vacarm de răgete şi chiuituri cu care ne îmbie presa, mai bine lipsă. Tocmai am terminat de privit – de ascultat era mult mai greu – un fel de masă rotundă televizată cu ministrul Educaţiei şi cu trei invitaţi din categoria „cine strigă mai tare are dreptate“ sau „eu pot să vorbesc mai repede decît tine”. Pe post de spoturi publicitare, pesemne, erau reluate pînă la exasperare nelipsitele imagini groteşti filmate cu telefonul mobil în săli de clasă. În vreme ce invitaţii, la unison cu moderatoarea, îl mitraliau pe Adomniţei cu cele mai vehemente imputări, contrazicîndu-se nonşalant nu numai între ei, ci şi cu propriile afirmaţii, scorul de simpatie pentru ministru din partea telespectatorilor creştea imperturbabil. Cu asemenea „dezbateri“, regret să o spun, nu vom înainta nici un milimetru în rezolvarea chestiunilor care sînt de rezolvat – nici puţine şi nici uşoare. În pofida isteriei naţionale declanşate – ca aproape în fiecare an, de altfel – de bacul încheiat de curînd, s-ar putea ca domnul ministru să aibă dreptate cînd susţine că a fost examenul cel mai bine organizat din ultima vreme. Poate că aşa şi este: am avut parte de un bacalaureat prost gîndit, dar (mai) bine organizat. În orice caz, faptul că, pentru prima oară, s-a încercat cu oarecare fermitate penalizarea fraudelor, rupînd, măcar în cîteva locuri, lanţul complicităţilor care duceau de fiecare dată la încheierea „cu bine“ a probelor, mi se pare sal