Una dintre cele mai stupide şi cretinoide fraze învăţate de-a lungul anilor de comunism de către şcolari era că „România este singura ţară cu toate formele de relief“.
Ca şi cum numai noi avem câmpie, deal, munte şi mare. Franţa, Italia, Germania, ca să nu spun până şi pârlita de Bulgarie, nu ar deţine toate formele de relief. Teoria protrocronistă - a unei Românii unice, a unei „grădini a Maicii Domnului“, a unui Nou Ierusalim mioritic - a încântat minţile comuniştilor de la Bucureşti. Care, după ce au dezbrăcat haina sovietică, şi-au găsit ca resursă ideologică un pseudonaţionalism patologic.
Până la Nicolae Ceauşescu, litoralul era o noţiune abstractă. Oamenii cu obraz subţire se răcoreau la umbra munţilor. Dusul la mare a devenit o obligativitate sindicală când liderul comunist a avut inspirata sau nu idee de a etatiza ţărmul Mării Negre.
Locul pescăriilor şi al peisajelor marine a fost luat, din anii ’70, de blocuri sovietice, de hoteluri lumpen-proletare. A-ţi petrece concediul pe litoral devenise obligaţie de serviciu. Cu căţel, purcel, încolonaţi, oamenii muncii se bucurau de nemaipomenitul litoral românesc.
Acestei mode impuse de regimul comunist i-au răspuns câţiva nonconformişti care, refuzând să stea în noile „citadele“ de la mare, au preferat 2 Mai şi Vama Veche. Artişti, scriitori, pictori au refuzat să se încoloneze în rândurile clasei muncitoare şi să facă plajă organizat, sindicalist. Setea de libertate se manifesta - fie numai prin gesturi de frondă - prin micile insule de pe litoral.
După aproape 30 de ani de „tradiţie“, sejurul la mare a rămas una dintre cutumele acestei naţii. A nu te duce pe litoral este şi astăzi o blasfemie, o încălcare a tuturor regulilor sociale. Păi ce, aia e vacanţă să stai să vizitezi alte oraşe, să dai o tură prin biblioteci, să-ţi încarci bateriile spiritul