Confesiunile artistilor sau oamenilor politici au interesat intotdeauna, au avut ceva enigmatic si in acelasi timp fascinant. Dezvaluiau, dar in acelasi timp iti ascundeau taine. Curiozitatea cititorilor pentru biografiile oamenilor cu personalitate accentuata pare si azi neostoita. Dupa ’90, acest tip de literatura a umplut un gol in literatura romana. Aminata, neacceptata decit ca gen minor, impinsa spre sertar, literatura eului in confesiune nu parea a fi demna de marea arta. Se pare ca realitatea este alta si ca literatura subiectiva are virtualitati inca neexplorate si inca neteoretizate. O scurta ochire peste vitrine, rafturi, cataloage de edituri, standuri duce la concluzia ca acest tip de literatura are inca cititori multi si fideli.
Chiar daca e scriitor intimplator, autor de memorii "crude" (adica "necoapte"), adesea insolite, Nicapetre da un adevarat spectacol de personalitate. Pe fiecare pagina se asaza stapin un "eu" de regula iritabil, niciodata "detestabil". Nu iti evoca nici norocul, nici nenorocul, nu se detesta pe sine, nu se vrea altfel. Nicapetre este un barbat puternic, ia tot ce i se intimpla ca un dat. Nu rupe pagini, nu sterge, nu reia pasaje din confesiuni. Fraza nu-l chinuie, nici macar nu-l preocupa. Nu se vaita niciodata ca l-a parasit vremelnic inspiratia. Cine a vazut paginile manuscriselor este impresionat de curatenia lor. Textul, la prima mina, cum se zice, e turnat in matricea paginii fara nici o teama. O sfinta minie tine fraza incordata si un venin greu hraneste textul. Nu are nici o preocupare pentru ceea ce se numeste stil. Rezulta o proza spontana, - initierea in tainele epicului pare a fi precara -, naiva, cu alergie la rafinamentul academic al comunicarii. Ca in celebra arta poetica, Nicapetre "prinde elocventa si-i suceste gitul". Stilul este usor lejer, mereu acelasi, fie ca evoca amintiri din Brailita, fie ca int
