M-am uitat mai bine de două ceasuri la un interviu tv cu o fantomă. Cu unul dintre cei mai luaţi în seamă oameni ai anilor 1990-’95. Luarea în seamă – gloria – şi apoi uitarea, neluarea în seamă fac diferenţa dintre viaţa şi moartea unui intelectual

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

M-am uitat mai bine de două ceasuri la un interviu tv cu o fantomă. Cu unul dintre cei mai luaţi în seamă oameni ai anilor 1990-’95. Luarea în seamă – gloria – şi apoi uitarea, neluarea în seamă fac diferenţa dintre viaţa şi moartea unui intelectual. Jurnalistul care-i va căuta pe cei care au ţinut în primii ani de după 1990 prima pagină a ziarelor şi au ocupat zi de zi ecranele televizoarelor, ca apoi să se consoleze doar cu condiţia lor de mari ignoraţi, cu amintirea unui timp care s-a dus şi nu se mai întoare, are şansa unui subiect productiv.

Pe domnul, la al cărui interviu m-am uitat cu sentimentul arheologic al întîlnirii cu o relicvă, l-am crezut mort. N-ar fi fost prima vedetă care sfîrşeşte în neant. O fantomă însă care, de îndată ce e luată niţel în seamă, se gonflează şi vorbeşte de parcă i-ar fi venit iarăşi vremea, e un caz. O nesfîrşită neluare în seamă, într-o profesie în care notorietatea joacă un rol cardinal, îl acreşte pe individ, îl secătuieşte de idei, îl face indigest. Cine spune că aşteaptă recunoaşterea valorii sale în posteritate repetă, de fapt, o vorbă goală care a făcut carieră în veacul romanticilor şi s-a clasicizat într-o prejudecată. Trăim cei mai mulţi dintre noi numai acum. Viitorul e treaba celor care vin după noi. Artiştii de toată mîna nu creează pentru viitor, iar aplauzele din cimitir nu mai contează.

Domnul de la televizor era un caz, unul trist, întrucît se adresa unui public, fantomă şi el. Un public care ori nu şi-l mai amintea, ori nu fusese în admiraţia dumisale niciodată. Se lua singur în seamă la modul entuziast, pomen