Calea Victoriei "este chintesenţa Bucureştiului", întrucît conturează identitatea istorică, socială, arhitecturală, economică şi politică a Capitalei în ultimele patru secole

Calea Victoriei "este chintesenţa Bucureştiului", întrucît conturează identitatea istorică, socială, arhitecturală, economică şi politică a Capitalei în ultimele patru secole. Această veche şi importantă arteră tăia oraşul dinspre sud spre nord încă din secolul al XVII-lea.

La intersecţia cu Calea Griviţei se formează o mică piaţetă, unde la numărul 107, puţin retrasă de la stradă, întîlnim o venerabilă clădire care îşi păstrează cu demnitate importanţa de altădată, în ciuda aspectului său ponosit.

Palat domnesc

"Casa veche a fost reparată parţial în 1820, apoi în 1835-1837, şi nu s-a mai schimbat de atunci, acolo trăieşte, de peste un veac şi jumătate, acelaşi neam, pildă rară de statornicie", afirma Gheorghe Crutzescu în 1943, în cartea sa Podul Mogoşoaiei. Barbu Ştirbey, întors de la Paris, unde îşi încheiase studiile, îl însărcina în 1835 pe arhitectul Michel Sanjouand să îi construiască o locuinţă nobiliară pe Calea Victoriei, care de altfel a fost, între anii 1849-1856, reşedinţa domnească.

Balurile pe care le dădea prinţul Ştirbey erau renumite în epocă. Poate cel mai cunoscut este cel de la 22 iunie 1843 dat în onoarea prinţului Albert al Prusiei, înfăţişat de Charles Doussault în gravuri. Totul era după moda occidentală: mobilierul din salonul cel mare, iluminatul, toaletele doamnelor şi fracurile domnilor, numai cîţiva boieri purtau tradiţionalele giubele.

"Casa părintească"

Elisa Brătianu, care a crescut aici, iar mai apoi şi-a construit o reşedinţă la numai cîţiva paşi, pe actuala Stradă Biserica Amzei, numeşte Palatul Şitrbey din Calea Victoriei "casa părintească din Bucureşti". Aceasta aminteşte în cartea sa, Memorii involuntare,