De ce le place romanilor atat de mult in Italia, de risca acum sa-si lase pe acolo nu doar amprentele, ci si pielea? Fiindca in anii comunismului cenusiu din Romania mai tot ceea ce venea din Italia deborda de acea veselie teatrala, de exuberanta latina pe care si romanii ar fi vrut sa le poata arata. Sigur, nu se putea ajunge la ei decat cu greu. Dar italienii (nu doar comunistii lor dornici sa vada cum arata comunismul real) isi faceau drum spre Carpati. Iar unele fete norocoase gaseau la ei chiar si un pasaport de iesire din tara. Nu puteai sa nu observi nonsalanta studiata cu care un tanar se extragea alene din masina lui rosie cu numar de Milano, dinaintea celui mai luxos hotel al orasului, printre cateva Moskoviciuri pricajite.
Si chiar daca pasea direct intr-o balta rece, piciorul lui era incaltat in cel mai fin pantof, diafan ca o petala, iar la gat tinea lejer o impecabila cravata, chit ca-i inghetau brusc meningele! Fetele picau in extaz, noi il injuram printre dinti, admirandu-i insa stilul din care emana atata libertate. Repede trageam insa concluzia ca nu era decat un macelar care venea sa-si cheltuiasca banii castigati un an intreg, numai cat sa faca pe nebunul pe la sarantocii de noi. Poate era, poate nu era asa. Ce daca? Oricum eram convinsi ca italienii stiau sa traiasca asa cum noua ne-ar fi placut sa traim: risipitori si fantezisti, iubitori de viata, artisti cu gesturi grandilocvente, sensibili si inventivi, dar fara griji reale si complicatii, fara metafizica prapastioasa a rusilor.
Nu ma mira ca Italia a devenit pentru emigrantii romani o adresa de predilectie. Asemanarile dintre cele doua limbi, mistica originilor cosangvine, chiar un evident talent comun de-a fi sociabili ni-i faceau mai apropiati decat pe francezi, pe britanici sau pe alti nordici flegmatici. Pana sa inceapa criza economica si sa apara atatea criz
