Cineva spunea că, într-un volum de povestiri, dacă nu ai indicaţii privind ordinea citirii, poţi să citeşti pe sărite. Şi-atunci de ce le-o mai fi pus autorul în acea ordine? Eu, cititor disciplinat, am citit povestirile din volumul Vremea renunţării de Marian Truţă (Bastion, 2008) în ordinea în care au fost tipărite. Iată cîteva dintre ele: Vînătoare de cîrtiţe. Scrisă bine, dar cam simbolică. E genul de text în care autorul nu spune tot ce are în cap, în care părţile de poveste nespuse par a fi mai importante decît cele spuse, dar rămîn ascunse, nescrise, în care aruncă sugestii peste sugestii, pe care cititorul ar trebui să le decripteze pentru ca apoi să aibă la ce se gîndi. De obicei, nu se întîmplă aşa, cititorul rămîne nelămurit şi trece mai departe. De ce cad îngerii. Un înger prăbuşit în curtea lui Cosimo, locuitor al unui sat stăpînit de seniorul Campastrella. Seniorul, cam tîlhar de felul lui, vîna trecătorii ca să-i vămuiască, iar cînd n-o făcea el, o făceau călugării de la mînăstirea din apropiere. Oamenii seniorului vin şi îi saltă pe Cosimo şi pe înger, la castel are loc o judecată – în prezenţa abatelui –, sînt scoşi afară ca să fie arşi pe rug şi atunci îngerul îl ia în braţe pe Cosimo şi zboară cu el, care, pînă atunci, n-a vrut să zboare, să le dovedească originea lui. Se prăbuşesc peste castel, fug prin catacombe, tuneluri, coridoare... Şi aici, inspiraţia – sau disciplina – i se termină lui Truţă. Sfîrşeşte povestea cu ceva simbolic, ceva ce ar vrea să însemne altceva, ceva pe care cititorul să-l interpreteze, semn că „s-a prins“ despre ce e vorba. Păcat. Nopţile noastre la tropice. Ei, asta e o poveste întreagă. Povestea Juanei care întinereşte cu fiecare bărbat iubit şi îmbătrîneşte cu fiecare copil născut. Spusă frumos, ca şi cum ai povesti un vis – şi poate că un vis a fost totul, ca şi alte povestiri din acest volum –, cu o legătură e