Acum, după facerea lumii, ce-ar mai fi de făcut decît refacerea ei? I Rolly îşi dădu la o parte de pe frunte cele cîteva lungi şuviţe de păr printr-o scurtă mişcare a capului, Americanu’ îşi ridică puţin pantalonii reiaţi, cam largi pentru el, Pictoru’ îşi şterse nasul cu zgomot şi Rolly spuse: – Au trecut elefanţii! N-avea nici un rost şi nici un farmec înaintarea asta stupidă. Cine ar mai fi putut să creadă că dincolo de salcîmii goi, fără frunze, printre arbuşti, există nişte pietre îndeajuns de fotogenice încît să merite deplasarea, lunga noastră deplasare pînă acolo. Poate numai Rolly credea. El mergea înainte, părînd că nu ia în seamă nimic altceva, nici chiar foamea Americanului, nici chiar gripa sau guturaiul sau ce dracu’ avea Pictoru’, nimic, nimic, nimic. Cizmele cu carîmb scurt, cu fermoar, ale Americanului călcau, imediat în urma lui Rolly, iarba veştejită, sau nu chiar veştejită, ci numai obosită de toamna uscată a anului aceluia. O iarbă albicioasă, sură şi moale de parcă ar fi fost uscată de o suflare fierbinte, trimisă de undeva de sus, din pustiu, de exemplu, şi apoi udată de o ploaie de vară cu fulgere, cu tunete, cu torente. Personal, mergeam aşa ca să nu cumva să creadă vreunul dintre ei că eu am fost primul care a dat înapoi, însă nu aşteptam decît ca cineva să propună întoarcerea. N-avea nici un rost înaintarea asta stupidă. Cine putea crede, în afara lui Rolly, că dincolo de salcîmii aceia lungi, uscaţi parcă, printre arbuşti, există nişte pietre fotogenice. Pictoru’ mergea în urma mea absent, cu nişte priviri străine de orice lucru lumesc. În nici un caz el nu putea fi cel care să propună să ne întoarcem, nu se gîndea la asta. Dacă l-aş fi întrebat unde mergem, întîi s-ar fi uitat la mine dispreţuitor, ceea ce voia să însemne: „ce, tu nu ştii?“ sau „ce, ai şi uitat?“, după care mi-ar fi mărturisit sincer că habar n-avea, şi am fi mers