- Diverse - nr. 139 / 17 Iulie, 2008 Intelegerea puterii divine, si chiar a fenomenului religios, nu poate avea loc in afara analizei critice si comparative a conceptului fundamental al religiei, acela de Dumnezeu. Daca pana aici am analizat problematica puterii, oarecum adiacent cu acest concept, in articolele care urmeaza vom insista asupra acestui nucleu pe care se fundamenteaza si structureaza religia, puterea religioasa si, implicit, puterea divina. Intrebarea retorica care se pune si care a framantat mintile si care le mai framanta si astazi, fara putinta de a da un raspuns "rational", este cum a ajuns omul la aceasta idee de Dumnezeu si care este continutul acestei idei. In acest sens, in lucrarea de referinta Teologia. Foarte scurta introducere, D.F.Ford afirma ca a aborda problematica existentei lui Dumnezeu sau a divinului, in general, inseamna a incerca sa te confrunti inteligent cu ceea ce pentru miliarde de oameni reprezinta realitatea cea mai importanta. De aceea, am spune noi ca pentru omul de rand, credincios sau mai putin credincios, care merge sau nu merge la biserica, dupa cum se spune, Dumnezeu este perceput si evaluat ca o realitate de nepatruns si de neatins, intr-o maniera subliminala, si in care isi pune toata speranta in ceea ce face, fiindu-i unicul ocrotitor si pazitor. Pentru filosofi si teologi Dumnezeu reprezinta un concept plurisemantic ce tine mai mult de resorturile metafizicii, decat de realitatea imediata, avand mai mult o natura transcendenta decat imanenta. O asemenea polisemie (multitudine de sensuri si semnificatii acordate si acceptate) a permis de-a lungul timpurilor omului sa desprinda dimensiunile sale cognitive, in mod deosebit cele axiologice, extrapolate in plan universal, moral si, mai ales, ideatic. Dumnezeu este perceput prin atributele ce-i sunt recunoscute si nu prin cunoasterea senzoriala. De aceea, teologia despr