Vestea dispariţiei ADEI BRUMARU m-a tulburat enorm. Deşi nu fac parte din lumea muzicală, prin educaţie şi, mai ales, prin întîlnirile cu cîţiva oameni cu totul speciali, apropierea mea de muzică a fost constantă. Printre cei cărora le datorez acest lucru, se numără şi doamna Brumaru. Încerc să-mi amintesc cînd şi cum ne-am cunoscut exact. Nu reuşesc. Îmi pare că dintotdeauna. Lungile noastre convorbiri telefonice sînt un reper permanent al ultimilor cincisprezece ani. Nu cred că ne-am văzut atît de des pe cît am vorbit şi am pus ţara la cale la telefon. Plecînd de la discuţia punctuală legată de ce ar vrea să scrie pentru revistă - şi îmi povestea cu lux de amănunte - ajungeam în universuri spirituale de o mare profunzime. Fără cuvinte pompoase, fără emfază sau locuri comune, limbajul doamnei Brumaru era consistent, nuanţat, cald şi plin. Plin de iubire faţă de muzică. Făceam, amîndouă, înconjurul lumii. Ce se cîntă acolo sau dincolo, ce evenimente urmau să aibă loc, cine şi pe unde dirijează, de ce un anumit concert şi nu altul, cum s-a format cutare muzician, ce cărţi a citit, ce înseamnă disciplina pentru artiştii mari. Şi nu numai. Ne anunţam evenimentele săptămînii programate de Radio Muzical, spectacolele de operă transmise în direct de la Metropolitan, mă anunţa, ca şi Dumitru Avakian, ce nu trebuie ratat la Ateneu sau la sala de concerte Radio. Pe urmă, comentam. Era seducătoare. Era delicată şi îngrozitor de modestă. Doldora de cunoştinţe. Era însoţită de har, de umor, de ironie fină, fină, fină. Nu se grăbea niciodată. Se simţea ca peştele în apă. Apa domniei sale a fost muzica. Altfel decît Iosif Sava, prezenţa Adei Brumaru a fost fundamnetală pentru muzicologia noastră, pentru critica muzicală. Pregătirea de mare anvergură pe care a avut-o, deschiderea culturală, curiozitatea vie, neliniştea spirituală, rigoarea extraordinară, echilibrul şi măsura discur