New York, Bantam, 2008
In 1942, Mohandas Gandhi era incarcerat de britanici, dupa ce condamnase implicarea Indiei in cel de-al doilea razboi mondial. La Londra, premierul Winston Churchill opina, intr-o sedinta a Cabinetului de razboi, ca cel supranumit de ai sai Mahatma (marele suflet) trebuie lasat sa moara, in ipoteza in care ar fi recurs la greva foamei in semn de protest. Churchill a nutrit o antipatie statornica fata de ganditorul indian. Cand acesta a organizat, in 1930, o manifestare populara pentru a boicota impozitul pe sare, Churchill l-a caracterizat oripilat drept "un raufacator fanatic".
Dar nu omul ii repugna lui Churchill, ci ideile pe care le intruchipa. Aristocratul britanic era el insusi un bigot, devotat telului prezervarii maretiei Coroanei, in aceeasi masura in care Gandhi venera icoana unei Indii independente, dar anistorice. Nu au fost manati de o "rivalitatea epica" si, cu siguranta, nu confruntarea dintre ei a decis soarta Imperiului Britanic. Din acest punct de vedere, titlul ales de istoricul Arthur Herman pentru cartea in care ii prezinta dupa modelul "Vietilor Paralele" este neinspirat si extravagant. Exagerata pare si tendinta autorului de a transforma uneori portretul in caricatura. Churchill este cel mai afectat de "revizionismul" lui Herman. Astfel, erorile strategice pe care primul lord al amiralitatii le-a comis in 1915, cand a promovat expeditia catastrofala impotriva Imperiului otoman in stramtoarea Dardanele, sunt meticulos contabilizate intr-o jumatate de capitol. Prin comparatie, actiunile temerare si victorioase ale lui Churchill in a doua conflagratie sunt expediate relativ sumar. E drept ca si lui Gandhi ii sunt rezervate mici observatii caustice. De pilda, istoricul remarca imprejurarea ca demonstratiile violente din India anului 1945, pe care propavaduitorul nonviolentei nu le-ar fi putut initia, au
