Sunt câteva tentaţii pe care nu cred că vreun comentator - nici chiar dintre cei cu înger încăpăţânat - le-ar putea evita într-o discuţie privind minusculul roman publicat de Ion Vianu la Cartea Românească. Prima ar fi, după regulile corectei presupuneri, aceea de a stabili în mod definitiv, pe baza unui set de analogii improvizate, adecvarea copertei la conţinut. Între fiinţa lipsită de consistenţă corporală aflată din preajma unei ape îmblânzite citadin şi bărbatul lipsit de griji ce se străduieşte să preia, narativ, mari părţi din rolul de compoziţie al sinuciderii mimate de un prieten - pe bună dreptate - misterios. Speculaţiile, ca atare, pot continua la nesfârşit, explicând motivele rarefierii moleculare a personajului sau glosând în jurul straniilor efecte de lumină care-l străbat. În schimb citarea autodevoratoare a unor astfel de opinii merită întreruptă acum. Fiindcă totul se rezumă, am senzaţia, la nivelul rudimentelor de conexiuni logice. Ilustraţia lui Cédric Le Borgne, Les voyageurs, chiar având în toate ale ei un constant echilibru helvet, nu e cu nimic mai mult decât un inteligent artificiu conceptual.

A doua mutare de care cronicarii literari s-ar putea lăsa ademeniţi ar fi aceea a rapidei reconstituiri bibliografice ce tinde să se apropie, cu paşi timizi, de Necredinciosul. Cu atât mai mult cu cât cărţile lui Ion Vianu, în majoritatea lor, s-au declanşat după 1989. Şi şi-au trăit impactul, evident, în ani uşor determinabili publicistic. Devine, aşadar, firească referirea la ciclul Arhiva trădării şi a mâniei, adică la Caietele lui Ozias şi la Vasiliu, foi volante. Devine, pe de altă parte, strict necesară invocarea, cu titlu de garanţie absolută, a admirabilului volum de Amintiri în dialog, scris în colaborare cu Matei Călinescu. Şi totuşi, ce relevanţă ar putea avea toate aceste liste prescurtate în afară, poate, de un discret scrupul