SANATORIU TBC • Ortacii trag să moară departe de lume
În Caraş-Severin, foştii ortaci se ascund de lume în sanatoriul Marila, caruselul neputinţei. Bolile i-au transformat în "morţi vii", iar ei nu mai au puterea să le rostească cu voce tare.
Despre sanatoriul Marila poţi spune doar atît: Viaţa a refuzat pervers să-şi păstreze limitele. A devenit melodramatică şi, în mod ciudat, i-a făcut pe cei de acolo să se simtă stînjeniţi de neputinţa lor. Minerii se retrag aici, în munţii Aninei, alături de alţi bătuţi ai soartei, "ciungii societăţii".
Preţul minei a devenit, nevolnic, o boală cruntă pe care o ascund de ochii lumii, dincolo de timp, aruncată între creste de munţi. La Marila, lumea se preschimbă într-un coşmar tras prin clepsidră, pe care scrie "Eşire". Numai că de aici se iese doar pe ultimul drum, în piuneze.
ŢIPĂTUL. Sanatoriul Marila, "aripa stîngă", putregăioasă a Spitalului din Oraviţa, locul unde cangrena se ascunde într-un cuib de şase etaje. Epava pe deasupra căreia mai bîntuie păsările şi sufletele ce privesc cerul rugîndu-se să zboare. Între brazii ce "pulsează oxigen", minerii de altă dată s-au învăţat să stea. Să se uite unul la altul, să se roage ca pocăiţii, să aştepte îngerii lui Dumnezeu în vizită. Cînd am ajuns acolo, culorile au luat-o razna şi tot ce te lăsa inima să faci era să stai între ei, să-i prinzi de mînă şi să asculţi.
SENSIBILITĂŢI PRINSE ÎN FRÎIE. Bătrînul Ghera, molatec şi pîntecos, cu ochii aidoma a două iazuri stătute, a ieşit la aer. De acolo, de la balustrada primului nivel, se preschimbă în călăuza care ne poartă neobservaţi în sufletul pavilionului "bolnavi cronici". Pe terasă miroase a urină şi bătrînul are o strînsoare de animal hăituit. Pe sub şapcă, o buclă de păr îi cade pe frunte ca o cicatrice inofensivă, semn că, oricum ar fi, s-a resemnat. Are familie, are copii, e
