Parcul Naţional a luat crestele de sub stăpânirea omului şi le-a înapoiat caprelor negre. Pe la 1.400 de metri, ţi se taie respiraţia. Calci printre pietre ce par date cu bronz, cu paşi mărunţi, chibzuiţi. Printre pietre curge un fir de apă limpede şi înceată, care se adună dedesubt, dincolo de desiş, în Anieş. Urcăm în Munţii Rodnei, iar până spre Vârful Saca mai sunt câteva sute de paşi, câteva guri de aer şi câteva guri de apă proaspătă, adunată cu pumnul dintre pietre. Ne oprim din ce în ce mai des. Dincolo de creasta leneşă a Vârfului Mihăiasa, arcuită ca spinarea unei pisici, se vede - un pic şters - cum Vârful Pietrosu zgârie o bucată groasă de cer. Sursa: Claudiu Iuşan

1 /.

Mai sus, nici copacii pitici nu îndrăznesc să mai crească. Lasă loc unei pajişti cuminţi, mulate pe spatele denivelat al muntelui.

Din asprimea stâncii, răsar culori: galbenul unei flori cu petale ţepoase, rozul unui clopoţel. Din ele se hrănesc alte culori, amestecate pe spatele vreunui fluture.

Oamenii ajung rar aici

Profesorul de geografie Ştefan Buia urcă muntele cu pas de adolescent, ştie fiecare piatră. A contribuit la desenarea unei hărţi a locurilor, de aceea poate să-ţi spună cu ochii închişi toate distanţ ele, toate înălţimile şi să-ţi înşire astfel un fel de geometrie a frumosului. „Sunt multe lucruri de văzut: e Tăul Muced, un lac de turbărie aflat la cea mai mare atitudine din Carpaţi. Sunt Tăurile Buhăescului, asemănătoare celor din Munţii Retezat, sau Poiana cu Narcise“, enumeră profesorul.

Prin toate aceste locuri, oamenii ajung rar şi poate că e mai bine aşa: florile nu trebuie să-şi facă loc printre pungi de plastic, iar fluturii nu zboară prin fum de grătare. Parcul Naţional înfiinţat aici a lăsat în afara zonei toate „tradiţiile“ împământenite de generaţii de turişti. În schimb, caprele negre se înmul