De la nemuritoarele vorbe "Madam! să am pardon! scuzaţi!" ale lui Rică Venturiano (reluate în formula "Scuzaţi, pardon, bonsoar!"), la emisiuni TV de genul "Iartă-mă!" şi la cotidianul "Scuze!", scuipat neglijent printre dinţi, nu ducem lipsă de formule care să arate că suntem politicoşi şi civilizaţi. Ne cerem iertare nu doar pentru dezagrementele produse altora, ci şi pentru prezenţa inoportună în locuri sau situaţii neconvenabile. Învăţăm de mici să ne cerem iertare (de la mama, de la tata, de la bunica, de la educatoare şi învăţătoare), dar nu interiorizăm nici dimensiunea, nici importanţa scuzei. O făcea mai bine d'Artagnan, faimosul personaj al lui Dumas, într-o scenă de la începutul romanului Cei trei muschetari: "E adevărat că sunt din Gasconia şi, fiindcă o ştii, nu mai e nevoie să-ţi spun că gasconii nu sunt prea răbdători; dacă şi-au cerut o dată iertare, fie chiar pentru o nerozie, ei rămân încredinţaţi că au făcut mai mult de jumătate din ce trebuie făcut".
În lumea de azi, a-ţi cere iertare ori a-ţi prezenta scuzele au ajuns simple ticuri verbale. Ne cerem iertare în lift, în parc, la serviciu, în tramvai şi metrou (dar niciodată pe şosea!), pe plajă, în pat. Ne cerem iertare fără a avea cel mai mărunt sentiment că rostind cuvintele ritualice, declanşăm un veritabil mecanism în care uruie etica, eticheta şi estetica. Există o relaţie invers proporţională între frecvenţa prezentării scuzelor şi conştientizarea faptului că facem un lucru important. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, nici măcar nu ne pasă c-am rostit un cuvânt important, că ne-am plasat pe tabloul confruntării etice. Spunem "Pardon!" cu aceeaşi nonşalanţă cu care ne dezprăfuim pantofii sau urcăm treptele. Ni se pare că e un act firesc, un ritual banalizat. Şi chiar aşa e. Numai că e şi un indicator al gradului de civilizaţie asumată.
Formulele de acest gen
