E o dramă să aparţii unui domeniu aflat în cădere liberă, aşa cum se întîmplă azi cu filozofia. Drama vine din amă­nuntul descurajator că, oricît de strălucită ţi-ar fi înzestrarea, ratarea îţi este imprimată din afară. E ca şi cum ai participa la un eşec de care nu eşti cu nimic răspunzător, şi asta fiindcă eşti prins în traiectoria gene­rală a unei discipline care, in­trată în vria strînsă a unei sur­pări implacabile, antrenează în că­derea ei toate inteligenţele care au avut nenorocul s-o practice. Şi cui îi vine uşor să recunoască că va împărtăşi soarta unei îndeletniciri de care a făcut greşeala să se îndrăgos­tească în tinereţe? După ce ţi-ai cheltuit ani din viaţă învăţînd limbi clasice şi terminologii irespirabile, după ce ai întocmit catastife de etimologii şi ai parcurs bibliogafii exhaustive, după ce, într-un cuvînt, te-ai îndopat cu erudiţie filologică şi te-ai antrenat în arta acrobaţiei conceptuale, cum să ai acum tăria să recunoşti că filozofia a ajuns la capăt? Că şi-a atins apogeul sterilităţii şi că nu mai e nimic de aşteptat de la ea?

Ca un peşte prins într-un acvariu a cărui apă se scurge printr-o fisură cu neputinţă de acoperit, tot efortul tău retoric va semăna cu convulsiile unor branhii care vor totuşi să respire pe uscat. Buze mişcîndu-se în gol într-un mediu în care etalarea jargonului speculativ nu numai că a devenit monedă calpă, dar chiar aduce a prilej de luare peste picior. Esenţă, spirit, principiu - cum să nu pufneşti în rîs numai auzindu-le sonoritatea?

A te încăpăţîna să joci cartea speculaţiei filolo­gice (căci filozofie asta înseamnă: să foloseşti realita­tea drept pretext pentru a vorbi despre cuvinte) echivalează cu a vrea să faci echilibristică pe o frînghie dedesubtul căreia nu mai există plasă de protecţie şi, pe deasupra, să vrei s-o faci mimînd convingerea că activitatea ta se află în plină ascen­s