Romancierii ca exploratori
În urmă cu decenii bune, Vintilă Horia susţinea la Universitatea Complutense din Madrid un curs de literatură universală în care urmărea evoluţia fenomenului literar în relaţie cu schimbările de paradigmă ale ştiinţei, curs ce a devenit materia unei cărţi pe care nici pînă astăzi n-am văzut-o tradusă în româneşte. O asemenea abordare mi-au sugerat două romane apărute în 2008, la Editura Polirom: Cel care cheamă ecoul de Richard Powers (traducere şi note de Iulia Gorzo; colecţia "Biblioteca Polirom") şi Amintirile rechinului de Steven Hall (traducere şi note de Mircea Pricăjan; colecţia "Thriller"), explorând zone obscure şi evitate cu discreţie de prozatori - teritoriile minţii, pe care le cartografiază mai ales neurologii şi psihiatrii.
Cele două romane semnalează cel puţin trei aspecte sau simptome ale romanului din acest deceniu al noului secol. Mai întâi, ficţiunea înaltă şi cea populară tind să se apropie tot mai mult, încât nu doar cititorii, ci şi editorii înşişi se vor trezi puşi în dilemă, distribuţia în colecţii va crea dificultăţi, căci romanul lui Steven Hall putea foarte bine să apară şi în "Biblioteca Polirom" iar lectura lui Richard Powers are toate ingredientele unui thriller ce îţi taie răsuflarea.
În al doilea rând, romanul îşi absoarbe substanţa insolită din ştiinţele recente (genetică şi informatică, de exemplu), experimentează sub impulsul unor paradigme diferite. Într-un asemenea sens, cine oare nu îşi aminteşte splendidul roman al lui Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă în traducerea lui Ion Roman, şi de Castalia unui secol viitor în care se refugiaseră ştiinţe şi arte, fiecare sub conducerea unui maestru: muzica şi matematica, filologia şi astronomia etc. Scriitorii intuiesc că e vremea unor noi sinteze ale cunoaşterii pe care ficţiunea îndrăzneşte să şi le asume.
