În memoria lui Vlăduţ

Am nişte prieteni care se chinuie de vreo patru ani să obţină o autorizaţie să ridice un gard în jurul casei lor. Curtea o împart cu trei familii – cazuri sociale – care stau acolo fie abuziv, fie pe o chirie simbolică plătită primăriei.

În memoria lui Vlăduţ

Am nişte prieteni care se chinuie de vreo patru ani să obţină o autorizaţie să ridice un gard în jurul casei lor. Curtea o împart cu trei familii – cazuri sociale – care stau acolo fie abuziv, fie pe o chirie simbolică plătită primăriei. Chiriaşi care nu-i lasă nici măcar să-şi renoveze casa, pentru că ori dau iama prin materiale, ori îşi golesc măruntaiele în faţa casei şi îi ameninţă pe meseriaşii care-şi fac curaj să meargă acolo la lucru "Bă, să moară mama! Dacă te mai prind pe-aici bag cuţitu’n tine!". Cam asta se întîmplă cu oamenii oneşti, modeşti care se luptă pentru ce-i al lor cu armele pe care le au – litera legii – literă care pînă acum nu le-a pus decît beţe-n roate.

Deci, în timp ce prietenii mei îşi sparg capetele de toţi pereţii birocraţiei, alţii, persoane importante cu buzunarul doldora, construiesc cu spor fără nici un fel de autorizaţii exact unde "pohtesc", fără să le pese de vreo literă, de vreo autoritate, ba mai mult – fără să fie deranjaţi decît, poate, de cîte un telefon din cînd în cînd prin care sînt anunţaţi: "Vedeţi că venim în control!"

Dar oprelişti se pun doar celor care-şi fac griji pentru ziua de mîine. Pentru ceilalţi, ziua de mîine nu contează. Pentru că deja au vîndut-o.

Se vorbeşte de ceva vreme despre un combinat siderurgic care se doreşte a fi plantat pe malul mării, pe la Agigea. Nu contează că locuitorii ţărmului nu vor asta. Guvernanţii fac săpături în continuare, aruncînd praful în ochii nerecunoscătorilor: locuri de muncă, salarii, dezvoltare economică. Mă rog, tot arsenalul