„Iliescu nu mai este considerat aşadar de noii patroni ai PSD nici instanţă morală supremă, nici un magnet care adună voturi“.
În linii mari, primele reacţii ale comentatorilor, după ce Ion Iliescu a anunţat că nu va mai candida în alegeri, i-au fost favorabile preşedintelui de onoare al PSD. Retrospectivele carierei sale politice i-au subliniat longevitatea şi popularitatea, de parcă mineriadele, teroriştii din decembrie, graţierea lui Miron Cozman, subminarea proprietăţii private şi sabotarea independenţei justiţiei nici nu ar fi existat. Una peste alta, la televizor, Ion Iliescu a făcut ieri figură de patriarh politic, iar liderii PSD şi-au exprimat în mod ipocrit speranţa că preşedintele lor de onoare va reveni asupra deciziei de a nu mai candida.
O astfel de revenire este însă foarte puţin probabilă, pentru că nici politica românească, nici PSD, nu mai sunt ce au fost, ci exact ce a făcut Ion Iliescu din ele. Votul uninominal îi creează într-adevăr probleme fostului şef de stat: cum nu ar avea practic nicio şansă într-un colegiu uninominal din Bucureşti, ar fi nevoit să candideze undeva, într-un judeţ, ajungând la mâna unui lider local de tipul Nicuşor Constantinescu sau Marian Oprişan, adică exact la mâna politicienilor care l-au pus la punct destul de brutal la reuniunea de la Mamaia. Se pare chiar că domnul Constantinescu i-ar fi atenţionat pe liderii de la centru că nu va accepta liste impuse de la Bucureşti pentru alegerile parlamentare, iar Radu Mazăre i-ar fi explicat preşedintelui de onoare că nu este nevoie să fii nici sărac şi nici cinstit ca să fii ales, ilustrându-şi teoria cu cazul propriu. Ion Iliescu nu mai este considerat aşadar, de noii patroni ai PSD, nici instanţă morală supremă (pentru că pentru ei oricum nu există aşa ceva), nici un magnet care adună voturi: mita electorală s-a dovedit mult mai eficientă. Rinocerizare
