Amsterdam. Raposatul Arthur Koestler, nascut la Budapesta, rezident al mai multor tari si scriitor in mai multe limbi, a spus odata ca exista nationalism si nationalism fotbalistic. Sentimentele inspirate de cel din urma sunt de departe cele mai puternice. Koestler insusi, un mandru si loial cetatean britanic, a ramas intreaga viata un nationalist al fotbalului ungar.
Este greu pentru americani, al caror "campionat mondial" este, in esenta, o chestiune interna, sa inteleaga emotiile care se nasc in sufletul europenilor atunci cand natiunile lor concureaza in Campionatul European de fotbal, o data la patru ani. Timp de cateva saptamani in aceasta vara, stadioanele din Austria si Elvetia, ca sa nu mai vorbim de strazile capitalelor europene, de la Madrid la Moscova, s-au dedat unei adevarate orgii de fluturare de steaguri, intonare de imnuri, patriotism clamat in ritm de toba. Victoria Spaniei a fost una dintre rarele ocazii in care catalanii, castilienii, bascii si andaluzii au erupt impreuna intr-o explozie de bucurie patriotica.
Fotbalul, mai mult decat majoritatea sporturilor, se lasa prada sentimentelor tribale: efortul colectiv, culorile echipei, viteza, agresiunea fizica. Cum a spus odata un celebru antrenor de fotbal olandez, deloc in gluma: "Fotbalul este razboi".
Nu era menit sa fie asa. Dupa doua razboaie mondiale, etalarile de fervoare nationala au devenit mai mult sau mai putin tabu in Europa. Nationalismul a fost blamat pentru aducerea batranului continent in pragul dezastrului de doua ori in secolul XX. Genul de patriotism exaltat, in special atunci cand este combinat cu o mandrie de razboinici, care este considerat normal in SUA, a fost pentru mult timp asociat cu uciderea in masa. Englezii, care au scapat de ocupatie si inca mai cred ca au castigat singuri al doilea razboi mondial (ei bine, cu putin ajutor din partea y
