Lenin, sau, poate, Marx, cine îşi mai aduce astăzi aminte, avea perfectă dreptate. Ceea ce îl deosebeşte pe arhitect de albină este faptul simplu că arhitectul construieşte mai întîi în cap, cîtă vreme albinuţa o face direct în stup, şi nici după aceea nu-şi pune prea multe probleme din pricina simplă că moare de bătrîneţe. Aşadar, spre deosebire de gîze, de peşti, de păsări şi de minunata lume a mamiferelor - cel puţin pînă la proba contrarie -, omul are imaginaţie, proiecte şi fantasme. Dacă imaginaţia şi proiectele intră în discuţie ceva mai tîrziu, atunci cînd trebuie să dovedeşti că nu eşti albină, deşi nici că eşti arhitect n-ai putea susţine cu mîna pe inimă, fantasmele se instalează de la cea mai fragedă vîrstă. Luînd de bună imaginaţia priapică a bătrînului Freud, dar şi măreţul lui proiect de a construi o lume cutremurată pînă în străfunduri de frisoanele unei acuplări cosmice, însuşi actul fondator al suptului, adică al candidei mozoliri a sfîrcului matern, se naşte la intersecţia principală a nevoii oarbe de a te hrăni cu impulsul surd de a te reproduce. Indiferent dacă este aşa sau nu, vreau să zic dacă ţipătul sugarului este simptomul unei colici precoce sau al unei ejaculări apriorice, rămîne hotărît că arealul fantasmării erotice seamănă leit cu o stepă rusească: este profund, panoramic şi cu orizonturi joase. Adică numai bun pentru călătorii interminabile, ca în Jules Verne, şi pentru popasuri solitare, ca în internatele de băieţi. Însă în vreme ce în spaţiul edilitar, arhitecţii, adică aceia care construiesc, leninist, mai întîi în cap, sunt foarte puţini, în spaţiul vast al aspiraţiilor erotice suntem arhitecţi cu toţii. Colectiv şi individual, capul nostru vîjîie de proiecte eleusine, pîntecele ne fierbe mocnit ca o oală sub presiune, iar fantasmele ne încolăcesc diafan şi lasciv, uneori mult mai pătrunzător decît faptul de viaţă însuşi. Un bun pr