- Diverse - nr. 141 / 19 Iulie, 2008 Se uita pe spatele fotografiei, unde se mai vedea stampila unui fotograf din Cluj. In ciuda culorii maronii pe care o prinsese, din cauza timpului, chipul lui DOREL VISAN se vedea destul de clar. Statea drept si sigur pe el, trasaturile fetei si privirea atintita la camera fotografica, lasand sa se vada un om puternic si hotarat. Se uita o clipa inapoi la zilele cand se hotarase sa plece. Parca trecuse o vesnicie de atunci si de-abia acum isi dadu seama ca nu rezolvase nimic, ascuns de oameni si de lumea care il inconjura. Isi cautase refugiul intr-o lume construita dupa propria-i imaginatie, care trebuia sa existe reala, undeva dincolo de hotar, dupa spusele bunicului sau. Ii paruse rau ca nu aflase mai multe despre batran. Anii care au urmat i-au indreptat pasii spre teatru. Totusi, la tara a reusit sa inteleaga putin cate putin dragostea sa pentru glia natala, umorul taranului roman si suferintele lui. Zidul de ironie si enigma cu care se inconjurase reusira sa-i insele pe multi, care nu stiau cu cate se luptase... Singurul de care nu se putea ascunde si pe care nu-l putea sa-l insele era DUMNEZEU. Pentru ca ii era greu sa aiba secrete fata de EL si pentru ca ar fi aflat repede ce punea la cale, s-a aruncat in poezie. De-a lungul timpului a dorit sa stie cat a risipit pe scena, cat adevar sau neadevar, cata vraja a pus in fiecare gest si in fiecare cuvant, cat de real s-a lasat imbratisat sau sarutat si, astfel, in ce ritm si in ce masura simturile i s-au tocit... In multe jurii fiind impreuna, mi s-a destainuit: "Am vrut sa-ti spun pre multe odata, cuvintele au dat navala, au invaluit miezul, dovedindu-se adevarul ca tot ce poate face cuvantul este sa invoce umbra realului... Din clipa in care vorbesc, descopar ca nu mai sunt acelasi, si-atunci e usor sa ajung si la tacerea originara, la constiinta existentei acestei taceri,