Nelson Mandela a împlinit ieri 90 de ani. Nu e o ştire oarecare. E dovada că, din când în când, binele mai şi învinge.

Doar că România pare incapabilă să mai perceapă astfel de semne. Trăim în ţara în care Nicolae Guţă e infinit mai cunoscut, mai apreciat, mai invidiat decât orice figură proeminentă a secolului XX. La mare luptă, desigur, cu Magda a lu’ Tolea. În ţara în care nicio idee solidă n-are cum să ne penetreze apetenţa pentru absurdul caraghios.

Şi nu e nevoie de niciun bacalaureat trucat, de nicio statistică europeană care să ne spună că ne ducem hotărât spre Marea Analfabetizare, ca să vedem asta. Trebuie doar să deschidem cu adevărat ochii şi să privim în jur.

Ieri, în timp ce televiziunile noastre de „ştiri“ disecau firul blond în patru, analizând cu lupa nimicului puciul de la Marea Neagră şi ecourile profunde asupra Primei Doamne a Politicii Noastre, Elena Udrea, site-urile celor mai importante instituţii media din lume s-au deschis şi s-au închis cu povestea furtunoasă a vieţii unui om liber.

Mandela poate părea doar un laureat al Nobelului pentru Pace între atâţia alţii, un simbol mondial al luptei împotriva apartheidului şi primul preşedinte de culoare din Africa de Sud, o chestiune istorică destul de complicată, care nu ne-a privit niciodată în mod direct. Fals.

Mandela a făcut 27 de ani de puşcărie pentru că e negru. Deţinutul negru numărul 46664. N-a acceptat niciodată sclavia, iar dacă Occidentul a început să folosească termenul „demnitate umană“, asta i se datorează mai ales lui. Sigur, Mandela n-a schimbat lumea. În Africa, încă milioane de oameni mor de SIDA cu uşurinţa cu care nouă ne pasă de acest „amănunt“. Deşi, de mulţi ani, Nelson Mandela strânge fonduri pentru lupta crudă cu HIV (care i-a omorât un fiu) şi pentru a combate sărăcia care sugrumă cele trei sferturi neferici