O troita sculptata e singurul semn care te anunta ca ai intrat in Mesteacan.
E pusa pe pasune, dar in asa fel, incat orice calator s-ar incumeta sa urce pana aici sa o vada. E din lemn, mancata de ploi si inclinata un pic de vanturi, dar e acolo, in iarba inalta care aproape o acopera. Troita de la intrarea in Mesteacan domneste peste dealurile din fata si peste intreaga depresiune a Hategului. Mai sunt doua dealuri de trecut pana la primele case ale satului. Traversez paduri salbatice de fag, de pin, si in cele din urma, incep mestecenii. Pe langa ei cresc ferigi uriase si ierburi ciudate, neobisnuit de inalte. Peste tot sunt fragi. De sub frunze ma privesc soparle verzui, serpi maronii stau pe pietrele incalzite de soare, fara sa fie deranjati de prezenta mea. Zeci de fluturi ma insotesc, pasarile zboara pe langa mine, curioase.
Satul incremenit
Un sat muzeu, pe inaltimile Hunedoarei
In cele din urma, apar primele acoperisuri ale caselor. La inceput nu le distingi prea bine, dar pe masura ce te apropii, intelegi ca nu sunt capite de fan, ci chiar acoperisuri. Razletite pe dealuri, case vechi cu acoperisuri de paie. Ai senzatia ca ai patruns intr-un muzeu. Case vechi, din barne de lemn innegrite, arse de soare, cu ferestre mici. Unele au "etaj", sunt asezate pe fundatii de pietre ciudate, plate si lungi, aramii, lipite intre ele cu pamant galben. Mesteacan e un sat nemiscat. Un sat muzeu. Cei de la UNESCO si de la Muzeul Taranului s-au interesat de el si au vrut sa il declare patrimoniu, astfel ca nimeni sa nu-l poata schimba usor. Curtile sunt invadate de iarba care creste acum salbatic. Unele ferestre nu mai au geamuri, unele case nu mai au usi. intregul sat pare abandonat ca la un semnal. Cotropit de natura. Doar ici si colo mai vezi inca urme ale satului viu de odinioara: un numar pe stalpul unei case, un cos uitat
