Sub podul scarilor pe care se intra in casa mea exista un spatiu inchis ca o pivnicioara, in care iarna sunt depozitate lemnele de foc, iar vara, toate uneltele de gradinarit, plus furtunul pentru udat, ca sa fie mai la indemana.
Asa se face ca acolo se umbla zilnic, ba si de doua-trei ori pe zi.
Intr-o dimineata insorita de mai, deschizand usa, am ramas pironita locului, nemaiindraznind sa fac nici o miscare. Pe tavanul acelei casute a scarii, in partea dreapta, rasarise ca din senin un glob, cat un cap de copil, de culoarea cenusii, din care ieseau zorite si vesele niste viespi mari, cam de doi centimetri lungime. Asemenea exemplare se pot vedea numai prin paduri. Ce cautau oare sub scara mea? Stateam fascinata, nestiind ce sa admir mai intai: cuibul lor ce imita forma "Terrei" sau insectele smaltuite in galben si negru, zumzaind intr-o veselie de nedescris ca-si ispravisera casa? Stiam insa ca intepaturile acestor zburatoare atat de cochete si vesele pot fi mortale. Constructia lor ma impresiona insa din cale afara, la fel ca si faptul ca bazaiau in lumina fara de griji, nebanuind ca cineva le-ar putea face vreun rau. "Du-te repede, ada o oala cu apa clocotita si omoara-le!", am auzit o voce in spatele meu. Era o vecina fricoasa ca un iepure. "Tri gauni de-aistia o muscat un om de grumaz si-o murit", ma speria ea. Si-adevarat graia. Auzisem si eu ca-l muscasera de vena jugulara, in timp ce dormea obosit si transpirat de la cosit. Asemenea intamplari tin de destin. Dar nu la destin imi era mie capul in momentul acela, ci cum sa fac sa nu-mi omor musafirele si sa nu le distrug opera, punandu-ma si pe mine la adapost. Stand asa, mi-a venit o idee salvatoare, un pact de neagresiune care suna asa: "Eu nu va omor, voi nu ma intepati. Daca una singura ma inteapa, atunci va voi omori pe toate cu apa clocotita". Pactul rostit si parafat in gand a functiona
