O femeie trecută de prima tinereţe a ajuns să trăiască, alături de soţul ei, într-un coteţ. Iar aceasta, din pricină că a fost izgonită din casă de propriii copii. Lacrimile îi curg pe obrajii peste care jumătatea de secol i-a lăsat urme adânci. Femeia povesteşte cu amărăciune că în urmă cu trei ani a fost izgonită de acasă de copiii cărora le-a dat viaţă şi pe care i-a crescut cu multe sacrificii. „Este greu pentru un părinte să ştie că nu îl mai vor copiii. Durerea din sufletele noastre o ştim doar eu şi soţul meu... Dacă nu l-aş avea pe el, aş lua-o razna. Anii trec, eu îmbătrânesc. Şi mă întreb: oare ce păcate am de trebuie să stau într-o casă cât un coteţ?“, spune ea suspinând. Se numeşte Maria Ungurici Leonte şi este din satul Bâltişoara, comuna gorjeană Runcu. Toată lumea de aici îi ştie necazul: de ani întregi, sufetul femeii este copleşit de amărăciunea de a nu mai locui în casa ei. Pentru Maria, viaţa la 50 de ani a devenit grea şi sumbră. „Locuiesc cu soţul meu într-o cameră mică. Atât de mică, încât în ea au încăput, înghesuite unele în altele, un scaun, o masă, un pat şi o sobă cu plită, pe care gătesc. Când vremea este frumoasă, fac mâncarea afară, într-un tuci, pe pirostrii. În casă ar fi imposibil acum, pe caldura asta“, explică femeia.

O cameră pentru doi În ochii vizitatorilor, caută speranţa că totul se va schimba, că, poate, cineva îi va spune ce trebuie să facă pentru a se putea întoarce în casa ei, ridicată împreună cu primul soţ, tatăl copiilor. Duce mâna încet la ochi şi-şi şterge lacrimile. E sătulă de viaţa asta: „Ajutaţi-mă să mă întorc acasă la mine! Nu mai pot sta în camera asta“, imploră ajutor, arătându-le oaspeţilor locul în care a ajuns să trăiască. Femeia deschide uşa. Nu pot intra acolo trei oameni. O cameră din bolţari, nefinisată, prea mică pentru a fi numită casă, sărăcăcioasă şi prăpădită e tot ce i-a mai rămas Mar