Obraznici şi stupizi. Aşa i-a calificat Ion Iliescu pe cei care au îndrăznit să afirme că frica de uninominal îl face să nu mai candideze.

Trecând peste faptul că este în stilul său ca atunci când nu mai are argumente să recurgă la injurii, să analizăm întâi cum şi-a justificat Iliescu necandidatura înainte de a ajunge la invective.

„Dacă ar fi fost listele de partid, aş fi candidat fără îndoială“, spune el. Liste. Sigur, „sfintele liste“ nu i-ar fi dat nicio emoţie. Partidul l-ar fi cocoţat în capul listei şi astfel ar fi ajuns în parlament cu ochii închişi.

În al doilea rând, Iliescu s-a arătat deranjat de micimea colegiilor uninominale. „Nu ar fi exagerat să mă bat pe jumătate din electoratul lui Vanghelie?“, s-a întrebat el retoric dispreţuitor. Cu alte cuvinte, este sub demnitatea lui să se restrângă la voturile amărâţilor din Zăbrăuţi-Ferentari şi Rahova. El are nevoie de prostimea din toată ţara, pe care să o amăgească cu dublarea pensiei sau a salariului minim pentru că, în Bucureşti, chiar şi în cel mai amărât colegiu, Iliescu nu are garanţia că există suficienţi pensionari disperaţi încremeniţi încă în România anilor ’90.

Realitatea este departe de ceea ce spun câţiva dintre admiratorii săi secreţi, şi anume că, oriunde ar candida, câştigă. Poate că, dacă ar fi mers în zonele rurale năpăstuite din Moldova sau Oltenia, ar fi învins uşor câţiva anonimi locali. Dar nu ar fi fost ruşinos pentru el să se marginalizeze la Botoşani sau să cerşească voturile celor mai săraci dintre vasluieni? Asta pe lângă faptul că ar fi trebuit să aştepte propunerea vreunui preacinstit barosan local.

Din acest punct de vedere, Iliescu, spre deosebire de Năstase, ştie să evite umilinţele gratuite. Pentru a se apăra de dosare, moştenitorul mătuşii Tamara este în stare să fugă şi la Mizil-Prahova şi la Tărtăşeşti-Dâmb