Mircea Mihăieş: „Nimeni nu e vinovat, mărşăluim triumfători spre zorii unui viitor care nu numai că a venit, dar a şi trecut ca pupăza humuleşteanului, zbrrr!, pe lângă noi“.
Pe undeva - şi anume, prin părţile esenţiale - ne-am defectat. Iremediabil. Nu e ceva nou, dar, după decizia DNA de a nu continua urmărirea penală împotriva foştilor miniştri Şereş şi Nagy, s-a pus cruce şi luptei anticorupţie din România. N-am să mai cred că există justiţie nici dac-am să văd condamnări pe viaţă, cu acte în regulă, politicieni cu lanţuri la picioare şi ghiulele târâte pe culoarele Jilavei. N-am să cred că există vreun român corupt, ori că blajin-mondenii noştri concetăţeni din Top 500 sau Top 5.000 s-au îmbogăţit prin fraudă. Nu, suntem o naţiune de îngeri, „asezonaţi“ cu legiuni de arhangheli ce veghează la eterna puritate a cetăţenilor.
În ce priveşte lupta contra corupţiei, lucrurile decurg cam aşa: într-o primă fază, pe canale neştiute, se lansează zvonul că politicianul X, a făcut-o lată de tot: a furat, a fraudat, a privatizat abuziv, şi-a băgat botul în afaceri necurate, s-a înhăitat cu bande criminale etc. Lacomă de senzaţional, presa înghite hapul şi titrează pe prima pagină: „Ministrul / parlamentarul / politicianul X, vinovat de corupţie!“. De regulă, mesajul e preluat - şi mânuit ca o măciucă - de politicienii din tabăra opusă, de membrii cabinetului, ba chiar şi de şeful statului. Apoi intră în scenă DNA: da, e adevărat că, vă confirmăm că, evident că. Trec câteva luni (sau un an sau doi), au loc chemări (atent mediatizate, ca să se vadă că justiţia veghează, transpiră, se străduie şi iar transpiră) la sediul instituţiei. Se dau declaraţii şi paradeclaraţii. Avocaţii susţin că e vorba de răzbunare/ hărţuială/ complot/ gelozie politică. Procurorii tac mâlc - c-aşa-i obligă legea. În fine, când lumea aştepta inevitabilul deznodământ (puşcăria)
